Vladimir Obrucev: Plutonia

Pe toți îi miră faptul că aproape în nici o curte nu se vedeau păsări sau animale mici. Explicația era una singură: aici, cîinii de ham, de care nu te puteai lipsi în Kamciatka, mîncau toate animalele mici, în special la sfîrșitul iernii, cînd se isprăveau rezervele de iukola și cîinii erau ținuți mai mult flămînzi. În preajma fiecărei case vedeai cîini frumoși cu blană bogată de diferite nuanțe. Unii se lăfăiau la soare în atitudini foarte pitorești, alții scormoneau prin gunoaie, alții, în sfîrșit, se încăierau sau se hîrjoneau. Călătorii priveau cu interes aceste animale, dintre care unele aveau să ia parte la expediția „Stelei Polare”, trăgînd săniile prin zăpezile și ghețurile pămîntului aceluia necunoscut. Întrucît se terminase cu drumurile de iarnă și în întreaga Kamciatka dezghețul era în toi, cîinii se bucurau de o odihnă bine meritată, dar țineau post, după cum dovedeau pîntecele lor supte și căutătura lor de animale flămînde.

Deși nevoiți să meargă în zig-zag printre case și acareturi, călătorii străbătură tot orașul în mai puțin de o jumătate de ceas și ieșiră în afara lui, unde botanistul nădăjduia să culeagă ceva plante de primăvară. Dar fu înșelat în așteptările sale, căci totul era acoperit cu un strat gros de omăt și numai pe un povîrniș mai abrupt, unde zăpada se topise, găsi frunze tinere de anemone [4] Anemone — erbacee care înfloresc de timpuriu ca ghioceii, oițele etc. (Nota red. ruse) . În Kamciatka, datorită ninsorilor abundente din timpul iernii și influenței Mării Ohotsk, cu apele ei reci, primăvara începe tîrziu, iar pămîntul rămîneacoperit cu zăpadă pînă la sfîrșitul lui mai. În schimb, toamna se prelungește pînă către mijlocul său sfîrșitul lui noiembrie.

Din partea de sus a orașului se deschidea o priveliște minunată. De aici se vedea întregul golf Avaci, înconjurat de un brîu de munți, care pe alocuri coborau în pantă abruptă spre fața netedă a apei sub formă de stînci mohorîte, iar ici-colo, se prelungeau în povîrnișuri line, brăzdate de albiile pîrîiașelor descătușate din încleștarea iernii.

Brîul de munți nu se retrăgea de pe țărmul golfului decît la vest, unde se zărea delta joasă a rîulețului Avaci. La vărsarea acestuia se deslușeau căsuțele așezării cu același nume — singura localitate, în afară de Petropavlovsk, de pe țărmul acestui minunat bazin, cu un diametru de aproape 20 km. Aici ar fi putut încăpea flotele tuturor statelor mari și mici. Bazinul era foarte bine apărat dinspre mare și totuși pustietatea lui te uimea. Pe oglinda apei sale nu se zărea nici o pînză, iar munții împăduriți dimprejur erau încă acoperiți de zăpadă.

Coborînd spre țărm, călătorii noștri asistară la un spectacol interesant. Lîngă apă stăteau legați doi cîte doi treizeci de cîini aleși pentru expediție. În jurul lor se adunaseră cîțiva marinari și o mulțime de curioși. Cîinii nu-și găseau de loc astîmpăr; urlau, se încăierau și încercau să fugă. Lîngă țărm se legăna pe apă o barcă mare, greoaie, în care urma să fie urcați cîinii.

Un bărbat vînjos, gol pînă la brîu, kaiurul pesemne, adică conducătorul atelajelor de cîini, apucă de ceafă două animale care se zbăteau să scape și schelălăiau, le duse în barcă și le așeză la pupa.

Dar de îndată ce se întoarse cu spatele la ei, ca să aducă perechea următoare, istețele animale, cărora pesemne nu le prea plăcea să călătorească pe mare, săriră pe mal și se pierdură printre celelalte. Acest lucru se repetă de cîteva ori, spre desfătarea spectatorilor. Nu ajutară nici loviturile și nici strigătele — cîinii nu voiau nici în ruptul capului să-și părăsească patria. Kaiurul își ieși din fire și începu să-i înjure în limba rusă și kamciadală. Cei din jur se prăpădeau de rîs și-i dădeau tot felul de sfaturi, iar cîinii schelălăiau ca din gură de șarpe. Era un tărăboi de-ți lua auzul.

În cele din urmă, kaiurul recurse la un procedeu de îmbarcare ingenios, deși cam neplăcut pentru lățoșii pasageri. El împinse barca la o distanță de vreo cinci pași de țărm, dădu unuia din marinari să țină parîma, după care începu să-i arunce pe cîini în barcă perechi-perechi, cu toată împotrivirea lor. Zvîrcolindu-se în aer, cîinii cădeau pe fund, săreau în picioare, puneau labele din față pe marginea bărcii și urlau deznădăjduiți, dar nu se încumetau să sară în apă. După ce barca se umplu cu neastîmpăratele patrupede care săreau și schelălăiau într-una, ea fu trasă cu prora spre mal. Marinarii și kaiurul săriră repede în barcă și apucară vîslele. Chiar de la primele lovituri de vîsle, haita amuți ca prin farmec și rămase așa pînă ajunse la vas. Dar îndată ce barca se izbi de corpul „Stelei Polare”, tărăboiul reîncepu cu și mai mare înverșunare. De pe mal se vedea cum cîinii erau ridicați, perechi-perechi pe punte într-un coș coborît de pe bord cu o frînghie. Kaiurul îi ducea în locul îngrădit, anume pregătit pentru ei, unde o porție bună de pește uscat îi făcea să se împace repede cu soarta lor cea nouă.

A doua zi, zarva de pe punte, huruitul ancorei și schelălăitul cîinilor neliniștiți îi făcură pe călători să se scoale cu noaptea în cap. Se grăbiră să se urce pe punte, ca să arunce o ultimă privire asupra orășelului și localnicilor, care se îngrămădiseră pe țărm, pentru a asista la plecarea vasului. În uralele și strigătele de „drum bun”, însoțite de fluturarea căciulilor și a batistelor, și de lătratul cîinilor, „Steaua Polară” făcu o cotitură lină și se îndreptă cu toată viteza spre ieșirea din golf. Țărmul se depărta repede, în vreme ce de după dealurile din apropierea orașului începu să se ivească conul de un alb imaculat al vulcanului Avaci. Din vîrful acestuia se înălța o dîră subțire și străvezie de fum.

— A prins să fumege vulcanul nostru! spuse o voce în spatele călătorilor, care stăteau la bord și admirau minunata priveliște.

Toți întoarseră capul. Cel ce vorbise era bărbatul vînjos, care în ajun aruncase cîinii în barcă. Acum purta o cuhleancă, un fel de scurtă din piele de ren cu blana întoarsă în afară. Tăietura îngustă și puțin oblică a ochilor lui căprui, pomeții ieșiți, fața oacheșă, nasul turtit și mustăcioara neagră și rară vădeau obîrșia sa mongolă. Omul se uita zîmbind la călători.

— E noul membru al expediției noastre — Ilia Stepanovici Igolkin. El se va îngriji de cei treizeci de cîini ai noștri și va mîna atelajul din frunte. Igolkin ne va învăța să conducem aceste neastîmpărate dobitoace, spuse Truhanov, dînd mîna kaiurului.

— Dar cîinii noștri, sînt foarte potoliți, domnule șef, zise kaiurul. Uite că au tăcut! Nimeni nu-și părăsește patria cu inima ușoară, așa că era firesc să urle.

Cînd Igolkin se duse să vadă de cîini, Truhanov le dădu colegilor săi noi amănunte despre acest membru al expediției. De baștină din regiunile transbaicalice, Igolkin se trăgea dintr-o familie de cazaci bureați, stabilită într-un sat de la granița Mongoliei. Luase parte la războiul cu Japonia, după care rămăsese la Vladivostok. În Kamciatka venise cu o expediție științifică și îndrăgise această țară a colinelor fumegînde, cu întinderile ei nesfîrșite, cu apele bogate în pește, cu vînătorile de urși. A găsit aici o patrie nouă, s-a obișnuit repede cu traiul de pe aceste meleaguri și a devenit un kaiur iscusit, cunoscut în întregul Petropavlovsk, și totodată o neîntrecută călăuză pentru vînători. Igolkin se învoise să participe la expediția lui Truhanov, ispitit de frumoasa sumă primită ca simbrie pe un an înainte și care îi îngăduia să-și dureze o casă și să-și cumpere vite și unelte de trebuință.