Vladimir Obrucev: Plutonia

După ce Makșeev își istorisi peripețiile, Truhanov îl lămuri că „Steaua Polară” nu este un vas comercial și că, întrucît ei se grăbesc spre nord, nu au cum să-l ducă în vreun port.

— Tot ce putem face este să te luăm cu noi pînă întîlnim un vas care să meargă în sens opus, încheie el.

— Dacă vasul dumneavoastră nu este un vas comercial, atunci ce destinație are și încotro merge?

— Vasul duce o expediție rusă care va explora regiunile polare. Cei de față sînt membrii expediției. Ne îndreptăm spre Marea Beaufort.

— N-am încotro, va trebui să vă însoțesc un timp, dacă nu vă va trece prin minte cumva să mă debarcați pe o insulă nelocuită unde să fac pe Robinson! glumi Makșeev. Dar v-am spus că nu am nimic decît ceea ce e pe mine: nici rufărie, nici haine mai ca lumea. Nimic în afară de acest metal vrednic de dispreț, care îmi va îngădui să vă răsplătesc.

— Nici vorbă nu poate fi de așa ceva, îl întrerupse Truhanov. Am avut prilejul să ajutăm un compatriot aflat în impas și asta ne umple inima de bucurie. Avem destulă îmbrăcăminte și-apoi dumneata ești cam de aceeași statură cu mine.

Lui Makșeev i se dădu o cabină separată, unde putu să se spele, să-și schimbe hainele și să-și depoziteze aurul. Seara, el veni în salon schimbat la înfățișare și îi distră pe călători povestindu-și pățaniile. Noul pasager făcu asupra tuturor o impresie excelentă. După ce se duse la culcare, Truhanov îi întrebă pe ceilalți membri ai expediției:

— Ce-ar fi să-i propunem să ne însoțească? Pare să fie un om destoinic, viguros și umblat. Are o fire plăcută, comunicativă, și cred că ne-ar fi de folos în orice împrejurare.

— Și apoi, e un om foarte instruit, deși a dus o viață grea prin ținuturile sălbatice, puțin populate, observă Kaștanov.

— Cunoaște limba eschimoșilor, ceea ce ne poate prinde bine pe teritoriul a cărui existență o bănuim. Dacă e populat, atunci locuitorii săi nu pot fi decît eschimoși, adăugă Gromeko.

— Mă gîndesc să-i propun să participe la expediție, cu încuviințarea dumneavoastră, firește, — încheie Truhanov, — sau poate ar fi cazul să mai aștept cîteva zile. Oricum, nu are cum să plece, iar noi vom avea răgazul să-l cunoaștem mai bine.

A doua zi dimineața, la rugămintea lui Makșeev, „Steaua Polară” se abătu din drum, îndreptîndu-se spre intrarea uriașei băi Sf. Laurențiu. Pe țărmul de nord al băii se găsea mina lui de aur. Omul voia să-și ia de acolo modesta sa agoniseală și pe lîngă asta îi propuse lui Truhanov să demonteze și să îmbarce căsuța sa, care ar putea folosi expediției, dacă aceasta ar fi nevoită să ierneze pe pămîntul căutat. Căsuța, prevăzută și cu o cămară, era alcătuită din cîteva părți ce se îmbucau perfect, așa încît putea fi demontată și încărcată în cîteva ore. „Steaua Polară” aruncă ancora și întregul echipaj împreună cu pasagerii se apucară de lucru. Pe la amiază căsuța era îmbrăcată și vasul putu să-și continue drumul spre nord.

Seara tîrziu, cînd soarele, care aici nu mai apunea, se rostogolea pe porțiunea nordică a orizontului, asemenea unui bulgăre roșu, „Steaua Polară” ieși din strîmtoarea Behring și intră în apele Oceanului Înghețat de Nord.

La vest se zărea în depărtare extremitatea nord-estică a Asiei, capul Dejnev. Costișele abrupte ale acestuia erau acoperite cu nenumărate cîmpuri de gheață, care păreau de purpură în lumina roșiatică a soarelui. Călătorii salutară pentru ultima oară țărmul pustiu, neospitalier, care era totuși o parte din pămîntul patriei.

La răsărit se deslușea prin ceața rară capul Prințul de Walles, pe care vasul îl lăsă în urmă. În față, pe mare, aproape că nu se vedea gheață. De la un timp începuseră să domine vînturile sudice, care împreună cu curentul cald ce trece de-a lungul țărmului american al golfului mînaseră o mare parte din ghețuri spre nord, împrejurare foarte prielnică pentru vas.

A doua zi dimineață, cînd călătorii se urcară pe punte, la apus nu se mai vedea pămînt. La răsărit se contura țărmul Alaskăi, cu capurile stîncoase Lisburn și Speranței, care mărgineau dinspre nord golful Kotzebue.

Vîntul era prielnic. Cu toate pînzele sus, „Steaua Polară” gonea pe valuri asemenea unui pescăruș uriaș. Cînd și cînd întîlneau cîmpuri de gheață și mici aisberguri, care, legănîndu-se ușor, pluteau încet spre nord-est, mînate de vînt.

După ce țărmul Alaskăi dispăru la orizont, Makșeev, aflat pe bord împreună cu ceilalți pasageri, exclamă:

— Rămîi cu bine, fost pămînt rus, nestemată dăruită americanilor.

— De ce spui asta? se miră Borovoi. După cîte îmi amintesc, guvernul nostru a vîndut Statelor Unite acest ținut mohorît.

— Da, e adevărat, l-a vîndut cu șapte milioane de dolari. Dar știți cît au scos pînă acum yankeii de acolo?

— Cam tot atîta, cred, sau poate îndoit.

— Vă înșelați amarnic! Numai aur au extras în valoare de două sute de milioane dolari. Însă în afară de zăcămintele de aur, încă neepuizate, în Alaska se mai găsește argint, cupru, cositor și cărbune de piatră, care abia începe să fie exploatat. Și apoi, unde mai pui, pădurile nesfîrșite ce se întind de-a lungul Yukonului, sau blănurile! Americanii construiesc aici o cale ferată, iar pe Yukon plutesc vapoare.

— N-avem de ce să ne pară rău! zise Truhanov. La noi, Alaska ar fi rămas într-o stare tot atît de înapoiată ca și Ciukotka, unde se găsește și aur, și cărbune, și blănuri prețioase… dar ce folos?

— Deocamdată, — obiectă Kaștanov, — autocrația împiedică dezvoltarea liberă a Rusiei, în general. Dar cîrmuirea se va schimba, și se prea poate să începem și noi să lucrăm pe scară mare. Atunci, Alaska ne-ar prinde tare bine. Dacă Alaska și Ciukotka ar fi ale noastre, am fi stăpîni în partea de nord a Oceanului Pacific și nici un american dornic de jaf n-ar cuteza să-și vîre nasul aici; acum, însă, americanii se simt ca la ei acasă în Marea Behring și în Oceanul Înghețat.

— Ba chiar și în Ciukotka! adăugă cu amărăciune Makșeev. Ei aduc ciukcilor diferite mărfuri și pentru alcool iau în schimb blănuri de preț, oase de morsă și piei.

A doua zi dimineața nu se mai zărea nicăieri pămînt și „Steaua Polară” înainta cu viteză redusă. Oceanul părea nemărginit, deși pretutindeni scînteiau întinderi de gheață. În fața, la orizont, era ceață. Vîntul se potolise. Din cînd în cînd ningea cu fulgi mari și atunci vizibilitatea se micșora mult, iar vasul își reducea viteza. Temperatura aerului era de numai + 5°. Pe la amiază se ivi pentru un timp soarele și se putu determina astfel latitudinea. Călătorii se aflau la 70°3′ latitudine. Datorită vîntului prielnic și faptului că marea era aproape liberă, „Steaua Polară” străbătuse în treizeci și șase de ore o treime din distanță de la ieșirea din strîmtoarea Behring și pînă la țărmul pămîntului căutat.

Și în următoarele două zile condițiile favorabile se menținură. Vasul ajunse la 73°39′ latitudine. Spre seara celei de-a patra zile de cînd navigau pe Marea Beaufort, sloiurile de gheață deveniră mai compacte și vasul fu nevoit să se strecoare printre ele cu viteză redusă.

În tot acest timp nu întîlniră nici un vas. Pesemne că era încă prea devreme pentru vînătoarea de balene. Făcînd această constatare, Truhanov îi spuse lui Makșeev:

— Precum vezi, Iakov Grigorievici, n-am întîlnit vînători de balene și vrînd nevrînd vei fi nevoit să rămîi pe „Steaua Polară” în calitate de oaspete. Sau poate te-ar ispiti să iei parte la expediție cu săniile, dacă vom găsi pămîntul căutat?