Vladimir Obrucev - Plutonia

— Oricît de plăcut ar fi să rămîn cu dumneavoastră, — răspunse Makșeev, — mi-ar fi nespus de greu să aștept șase luni sau poate un an pe vas, cu brațele încrucișate, în mijlocul ghețurilor. Aș lua parte cu dragă inimă la expediție șî cred că aș putea fi de folos. Merg bine cu schiurile, știu să conduc atelajele cu cîini și m-aș ocupa de ele împreună cu Igolkin. Știu să gătesc, să fac ridicări topografice. L-aș putea ajuta eventual pe profesorul Kaștanov la cercetările geologice. Ca inginer de mine, mă pricep întrucîtva și la geologie.

— Atunci pot socoti aceasta problemă rezolvată și mă bucur mult că expediția va număra încă un om energic și cu experiență, apuse Truhanov.

Stabiliră repede în ce condiții va lua parte Makșeev la expediție, iar seara el îi arătă lui Kaștanov o colecție de roci din Alaska și din Ciukotka, strînsă în împrejurimile minei sale de aur.

Profesorul examină cu mult interes colecția și se încredință că Makșeev are o pregătire temeinică și îi va fi de un real ajutor.

Noaptea fură nevoiți să se oprească cîteva ceasuri. Vîntul încetase, iar ceața era deasă de s-o tai cu cuțitul. Totul părea cufundat într-o pîclă lăptoasă. „Steaua Polară” se opri în dreptul unui mare cîmp de gheață și dormiră liniștiți cu toții, în afară de marinarii de cart.

Dimineața începu să sufle un vînt ușor dinspre nord și ceața se mai risipi, ridicîndu-se în vălătuci. Se pregătiră să continue drumul. Curînd, vîntul se înteți, ceața se împrăștie treptat, mînată spre sud, iar cîmpurile de gheață prinseră a fîșîi și o porniră și ele.

În față se ivi un coridor destul de larg, astfel că mecanicul putu mări presiunea și „Steaua Polară” își continuă drumul spre nord — nord-est, dar foarte încet, ca să nu se lovească de ghețuri, iar la nevoie să se poată opri repede, sau să cotească ușor într-o direcție sau alta.

Toată seara și pînă la miezul nopții înaintară cînd mai încet, cînd mai repede. Apoi, soarele, care lumina de la amiază numai cînd și cînd, dispăru în pîcla dinspre miază-noapte. Curînd „Steaua Polară” fu învăluită de o ceață deasă. Această noapte fu mai puțin calmă decît cea dinainte: de la nord venea o boare ușoară, cîmpurile de gheată se mișcau neîncetat, se îngrămădeau, pîrîiau și se sfărîmau. Vălătucii de ceață îi împiedicau să vadă pe unde s-o ia. Mai tot timpul vegheau cu ochii în patru, ca să nu se pomenească blocați de sloiuri.

Dimineața, vîntul dinspre nord se înteți și ceața începu să se împrăștie, dar ghețurile erau într-o continuă mișcare, astfel că toată ziua vegheară cu încordare. Căpitanul fu silit să facă uz de toată experiența lui ca să înainteze încet, manevrînd printre cîmpurile de gheață, aici dînd înapoi, aici cotind la stînga ori la dreapta. Înarmați cu prăjini lungi, marinarii stăteau lîngă cele două borduri, ca să ferească vasul de ghețurile ce se strîngeau în juru-i. Din fericire, marginile cîmpurilor de gheață erau fărîmate, iar aisberguri nu întîlniră. Numai cîteodată șirurile de sloiuri mici, îngrămădite pe alocuri pe aceste cîmpuri, prezentau o primejdie mai serioasă.

Noaptea, toți pasagerii fură nevoiți să ia parte la lupta împotriva ghețurilor, ca să îngăduie marinarilor să se odihnească cu rîndul. Ceața dispăruse cu totul. Dinspre nord sufla un vînt destul de puternic și vasul înainta mereu. Dimineața văzură un cîrd de păsări zburînd spre miazănoapte și doi urși, care se plimbau pe un mare cîmp de gheață, la vreun kilometru de vas. Toate acestea însemnau că pămîntul este aproape.

Către amiază, cînd făcură măsurătorile, constatară că se află la 75°12′5” latitudine. Prin urmare, în ciuda ghețurilor, în trei zile „Steaua Polară” reușise să înainteze spre nord cu 1°33”.

După ce căpitanul însemnă pe hartă drumul parcurs de vas, Truhanov spuse membrilor expediției, adunați în jurul mesei:

— Pînă acum am avut un noroc nemaiîntîlnit! În 1879, vasul „Jeannette”, care, ca și „Steaua Polară”, a izbutit să iasă din strîmtoarea Behring, s-a zbătut toată vara între ghețuri, fără a putea atinge măcar 73° latitudine nordică, iar la începutul lunii septembrie a fost prins de sloiuri cam la nord-est de insula Wrangel. Noi însă am reușit să trecem de 75° în patru zile și jumătate, fără prea multă greutate.

— Acum putem ajunge și pe jos pînă la pămînt, dacă ghețurile ar face cu neputință navigația, spuse căpitanul. Cred că pînă acolo mai sînt cel mult optzeci sau o sută de kilometri.

În aceeași zi, seara tîrziu, în chip cu totul neobișnuit, la nord nu zăriră nici ceață, nici nori. Cînd soarele coborî aproape pînă la orizont, pe fundalul purpuriu al cerului se putea desluși în depărtare o linie zimțată.

— Pămînt, pămînt fără îndoială! exclamă căpitanul, care scruta depărtările cu luneta. Cîmpurile de gheață nu au acest contur și apoi pe fondul alb se zăresc nenumărate pete negre.

— Și e mai aproape decît credeam! După părerea mea, pînă acolo nu sînt mai mult de cincizeci-șaizeci de kilometri, remarcă Makșeev.

— Așa dar, continentul polar există și expediția noastră nu e zadarnică, spuse cu vădită mulțumire Truhanov.

În noaptea aceea, de bucurie că au zărit pămîntul, călătorii noștri zăboviră mult pînă să se culce. Nefiind ceață, putură asista la un spectacol rar; în crucea nopții, soarele care se rostogolise asemenea unui glob de foc, dincolo de coama îndepărtatului lanț muntos, începu să se înalțe iarăși.

Toată noaptea, și a doua zi dimineața, „Steaua Polară” înaintă mereu, strecurîndu-se ca și înainte prin coridoarele mai strîmte sau mai largi dintre ghețuri. La amiază, cînd măsurară latitudinea, constatară că în douăzeci și patru de ore înaintaseră spre miazănoapte cu aproape 0,5.

Spre seară, soarele care luminase încă de dimineață aproape fără întrerupere, fenomen puțin obișnuit la această latitudine, se mistui în nori. Curînd, cerul se întunecă și se stîrni un viscol ca în toiul iernii, pulberea de zăpadă îi orbea. Totul se cufundă într-o pîclă lăptoasă. Vîntul nu putea ridica talazuri pe această mare acoperită de sloiuri uriașe, dar cîmpurile de gheață începură să se pună în mișcare, izbindu-se unele de altele. Pe marginile lor se formau banchize din blocurile de gheață îngrămădite claie peste grămadă, banchize înalte de patru pînă la șase metri. Vasul era în primejdie. Fură nevoiți să stea pe loc mai tot timpul, cu mașinile sub presiune și să dea la o parte ghețurile cu prăjinile. Aci înaintau cîțiva metri, aci o luau înapoi. Erau pregătiți pentru orice. Numai datorită construcției sale speciale, vasul rezistă la uriașa presiune a ghețurilor.

În sfîrșit, „Steaua Polară” reuși să se adăpostească într-o adîncitură mai mare de la marginea răsăriteană a unui uriaș cîmp de gheață. Aci petrecură în liniște restul nopții.

Către amiază, viscolul se potoli, apăru soarele și călătorii putură să determine latitudinea. Nu mică le fu surprinderea cînd constatară că vîntul de la nord mînase vasul spre sud, împreună cu ghețurile. În același timp, însă, acest vînt sfărîmase și dislocase cîmpurile de gheață, astfel că în următoarele două zile, pe o vreme mohorîtă, dar liniștită, „Steaua Polară” înaintă cu destulă ușurință și făcu fără îndoială o bună bucată de drum spre nord.