Vladimir Obrucev: Plutonia

Deodată răsună gongul care îi chema la masă, și după ce aruncară o ultimă privire spre fîșia întunecată a țărmului rămas în urmă, coborîră în salonul ofițerilor.

După dejun se înapoiară cu toții pe punte, pentru a privi masivul sumbru al insulei Askold — ultimul petic de pămînt pînă în Kamciatka. Lăsînd în urmă această insulă, „Steaua Polară” coti spre est. Vîntul încetase și vasul brăzda ușor apele albastre ale Mării Japoniei, care se întindea departe spre sud și est. Numai către nord, la o depărtare de vreo 15–20 km, apăru linia întunecată a litoralului ussurian. Spre asfințitul soarelui, cînd trecură de capul Pavoroinîi, dispăru cu repeziciune și această linie.

Vasul coti brusc spre nord-est.

— Spre ce port ne îndreptăm?

— Spre nici un port, dacă nu ne va sta împotrivă vreo furtună năprasnică. Barometrul însă ne arată timp frumos și nu ne putem aștepta la nici o furtună pînă la insulele Curile.

— Dar acolo?

— Acolo o să ne dea probabil de furcă Marea Ohotsk cu apele ei reci. În această parte a Oceanului Pacific, vasele care se îndreaptă spre Kamciatka au aproape întotdeauna multe de înfruntat. Aici te poți aștepta oricînd la furtuni, ceață, ploaie sau zăpadă, mai ales primăvara și toamna. Pentru noi, însă, trecerea în această regiune va însemna un fel de pregătire pentru condițiile polare.

Întrucît marea era liniștită, în noaptea aceea toți dormiră bine și se odihniră după agitația și grijile prilejuite de pregătirile pentru drum. A doua zi însă, prevestirile lui Truhanov se adeveriră. Barometrul coborî brusc; dinspre nord-vest prinse a sufla un vînt ce te pătrundea pînă la oase, cerul se acoperi cu nori plumburii și începu o ploaie măruntă, de toamnă. Cînd ajunseră în dreptul capului Terpenie, „Steaua Polară” o coti aproape de-a dreptul spre est și intră în apele Mării Ohotsk, depărtîndu-se tot mai mult de Sahalin. Începu un ruliu puternic și călătorii petrecură o noapte foarte agitată.

A doua zi nici o schimbare. Aci ploua, aci ningea. Talazuri sumbre, cu crestele înspumate, se izbeau de babord, stropind toată puntea. Oamenii erau nevoiți să rămînă în salon, unde-și omorau timpul stînd la taifas. Papocikin și Borovoi, înspăimîntați de răul de mare, nu apărură nici la micul dejun, și nici la prînz, iar căpitanul nu-și părăsea postul din cabina de comandă decît pentru scurtă vreme. Din fericire, furtuna nu era chiar atît de puternică, iar peste noapte slăbi. Dimineața, în fața lor se profila masa întunecată a insulei Paramușir, cea mai mare insulă din nordul Curilelor, în vreme ce în dreapta se zăreau insulele mai mici Makanruși și Onekotan, cu vulcanul Toorusir, din care se înălța o coloană groasă de fum. Vîntul se potolise și fumul se ridica acum drept în sus. În straturile superioare ale atmosferei el lua forma unui nor cenușiu, care abia se deslușea pe cerul plumburiu. La cîteva mile spre sud se înălța din apă, ca un stîlp gigantic, stînca Avossi, asemenea unui deget uriaș și negru, care amenința vasul. Fîșia albă a talazurilor înspumate ce se izbeau de stîncă despărțea lămurit stînca de fața mării, care din pricina luminii cenușii părea de un verde-măsliniu.

— Ce mohorîte sînt insulele astea! exclamă Papocikin, care ieși pe punte cînd află că se zărește pămînt. Pretutindeni — stînci negre și roșiatice, sau tufe tîrîtoare.

— Și mereu ceață; vara plouă, iarna viscolește, adăugă Truhanov. Și totuși aici trăiesc oameni.

— Toate insulele Curile sînt de origină vulcanică, îi lămuri Kaștanov. Aici sînt douăzeci și trei de vulcani, dintre care șaisprezece sînt mai mult sau mai puțin în permanentă acțiune. Acest lanț, care unește Kamciatka cu Japonia, se întinde pe marginea vestică a unei uriașe surpături a fundului mării, în depresiunea Tuskarora, cu o adîncime care atinge nouă mii cinci sute de metri. De obicei (liniile fracturilor mari ale scoarței Pămîntului) sînt marcate de vulcani, iar cutremurele dese dovedesc că în scoarța Pămîntului mișcările continuă și echilibrul este tulburat.

După-amiază, datorită vîntului prielnic, „Steaua Polară” putu întinde toate pînzele și porni cu viteză îndoită în direcția Kamciatkăi, care se și profila în zare. Curînd după ce ajunseră în dreptul capului Lopatka, prin fața călătorilor începu să se perinde un șir de coline-vulcani. Unele erau conice, altele turtite, unite între ele prin coame netede, nu prea înalte. Zăpada ce acoperea conurile zvelte ale colinelor și crestele dintre ele strălucea de albeață pe fondul plumburiu al cerului. Era o noapte cu lună și vasul se strecură cu ușurință prin porțile înguste ale golfului Avaci. După ce coborî pînzele, „Steaua Polară” trecu încet printre stîncile înalte de la intrare și ajunse într-un golf larg, pe țărmurile căruia nici o luminiță nu trăda prezența omului. Era trecut de miezul nopții și micul oraș Petropavlovsk dormea dus. Apele liniștite ale golfului străluceau ca argintul în lumina puternică a lunei, iar la nord se înălța în depărtare conul zvelt al vulcanului Avaci, ca o nălucă albă pe fundalul sumbru al firmamentului. În aer se simțea un îngheț ușor. Kamciatka părea cufundată încă în somnul iernii.

O oră mai tîrziu, vasul aruncă ancora la o sută de pași de țărm, lîngă orășelul adormit. Huruitul lanțurilor stîrni cîinii și liniștea nopții fu tulburată de lătrături și urlete. Dar niciunul dintre localnici nu se sinchisi de acest tărăboi. Concertul se repetă de cîteva ori. Se vedea însă că era ceva obișnuit.

Dimineața, navigatorii fură treziți de zarva de pe punte. Vasul încărca cărbuni, apă potabilă și provizii. Se urcară în grabă pe punte. Deasupra munților strălucea soarele și orașul prinsese viață.

După o călătorie pe mare atît de lungă, toți doreau să simtă pămîntul sub picioare; de aceea mîncară în grabă și coborîră pe țărm, folosind o barcă ce se ducea după provizii. Fură întîmpinați de toată populația orășelului Petropavlovsk, care se adunase cu mic, cu mare, pe mal. Localnicii erau dornici să privească vasul și pasagerii, să afle ultimele noutăți din îndepărtata lor patrie, să vadă dacă le-au sosit mărfurile de care aveau nevoie.

În spatele mulțimii, pe o costișă lină, erau risipite într-o neorînduială pitorească căsuțele orășenilor, printre care răsăreau cîteva clădiri mai arătoase și mai solide: școala, spitalul, edificiul cel nou al consiliului gubernial și cîteva depozite de mărfuri.

Ceea ce uimi pe călători fu lipsa străzilor. Căsuțele erau așezate după cum li se năzărise constructorilor sau proprietarilor: unele cu fața spre golf, altele cu flancul, iar altele oblic. Flecare casă era înconjurată de hambare, magazii, grajduri pentru vite sau șoproane pentru uscat pește. Ici, colo vedeai nămeți și pete de zăpadă murdară, ce se topea și de sub care curgeau spre mare pîrîiașe de apă tulbure. Trecătorii erau nevoiți să sară peste ele, căci de trotuare sau podețe nici vorbă nu putea fi.