Vladimir Obrucev: Plutonia

Desfăcu plicul și citi cu uimire cele ce urmează:

„Munku-Sardîk, 1/12-1913

Mult stimate Piotr Ivanovici,

Cunoscînd bogata d-voastră experiență în explorarea regiunilor polare, precum și interesul pe care îl nutriți pentru geologia Arcticii, vă propun să luați parte la o mare expediție, pe care am de gînd s-o trimit la primăvara viitoare, pentru un an sau doi, spre a explora regiunile necunoscute încă ale Oceanului Înghețat de Nord. Dacă în principiu sînteți de acord, vă rog să aveți amabilitatea să veniți la 2 ianuarie 1914, ora 12, la Moscova, la hotelul „Metropol”, pentru a discuta personal această chestiune. În afară de mine veți găsi în ziua și la ora indicată pe ceilalți membri probabili ai expediției. Dacă refuzați categoric, vă rog să mă înștiințați la aceeași adresă. În orice caz, cheltuielile de deplasare vă vor fi restituite.

Al dumneavoastră devotat,

Nikolai Innokentievici Truhanov

Lăsînd în jos mîna cu care ținea scrisoarea, profesorul rămase pe gînduri.

„Truhanov? Parcă am mai auzit de acest nume, dar unde și cînd? Mi se pare că în legătură cu problemele de geofizică [1] Geofizica — știința care studiază structura fizică a globului pămîntesc, proprietățile sale magnetice și electrice, gravitația, radioactivitatea, temperatura din adîncul Pămîntului și starea fizică a subsolului. (Nota red. ruse) și astronomie. Trebuie să mă informez. Foarte interesant. Trăiește undeva la granița Mongoliei și echipează o expediție care va pleca în Oceanul Înghețat de Nord!”

Kaștanov ridică receptorul telefonului și chemă pe unul din colegii săi, profesor de astronomie, care îi dădu următoarele informații: după ce a terminat universitatea, Truhanov s-a consacrat geofizicii și astronomiei. Nu de mult a construit un observator pe vîrful muntelui Munku-Sardîk din lanțul munților Saian, la granița Mongoliei, ca să profite de aerul pur și limpede al Siberiei de răsărit din cursul iernilor lungi, cu multe zile și nopți senine. Dar ce legătură aveau toate acestea cu regiunile polare? Oricum, atmosfera deasupra Oceanului Înghețat de Nord este mai puțin prielnică pentru observații astronomice, decît aceea de deasupra muntelui Munku-Sardîk…

Astronomul nu putu răspunde la această întrebare și lui Kaștanov nu-i rămînea decît să aștepte ziua de 2 ianuarie, cînd curiozitatea avea să-i fie satisfăcută. Hotărî, firește, să plece la Moscova.

În ziua de 2 ianuarie 1914, la amiază, profesorul Kaștanov sosi cu automobilul la hotelul „Metropol” și bătu la ușa camerei 133, pe care i-o indicase portarul. Ușa se deschise larg și profesorul intră într-o cameră mare, luminoasă, unde se aflau cîțiva bărbați. Unul dintre ei veni în întîmpinarea lui Kaștanov și, întinzîndu-i mîna, exclamă:

— Sînteți punctual ca un ceasornic, Piotr Ivanovici, deși afară e un adevărat viscol siberian! Semn bun pentru cele ce avem de gînd să întreprindem. Mă bucur mult că ați venit și că am cinstea să vă primesc la mine! Mă numesc Truhanov. Îngăduiți-mi să vă prezint persoanele de față.

Rînd pe rînd se ridicară și se prezentară lui Kaștanov:

— Semion Semionovici Papocikin, zoolog, profesor-agregat.

— Ivan Andreevici Borovoi, meteorolog la Observatorul fizic central.

— Mihail Ignatievici Gromeko, botanist și medic.

În mijlocul camerei, pe o masă rotundă, era întinsă o hartă mare a Arcticii, pe care erau trasate clar, cu diferite culori, itinerariile expedițiilor din ultimii cincizeci de ani. La nord de peninsula Taimîr era indicat teritoriul descoperit de Vilkițki, în vara anului 1913 [2] Astăzi el se numește Severnaia Zemlia. (Nota red. ruse) .

După ce toți se așezară în jurul mesei, Truhanov luă cuvîntul.

— Dacă examinăm această hartă, constatăm că regiunea Arcticii, cuprinsă între Siberia, nordul Europei, Groenlanda și America de Nord, este brăzdată pe un perimetru de cinci șesimi din toată suprafața ei de drumurile a numeroase expediții. Dar uimitoarea descoperire făcută recent de Vilkițki a arătat că și în această regiune știința mal poate obține mari izbînzi. E necesar numai să ne îndreptăm eforturile spre un țel precis, folosind experiența tuturor predecesorilor noștri.

În prezent, expedițiile lui Sedov, Brusilov și Rusanov, care explorează Marea de Kara sau Marea Barentz, continuă opera glorioaselor expediții întreprinse de Proncișcev, Laptev, Dejnev, Behring în secolele XVII–XVIII și cercetările făcute de Wrangel și Middendorf în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în regiunile extremității nordice a Siberiei. În aceleași regiuni a ajuns și Vilkițki, care, firește, își va continua explorările. Eu nu am de gînd să-i fac concurență.

— Planurile mele, — urmă Truhanov după o scurtă pauză, — au în vedere o altă parte a Arcticii. Priviți această vastă pată albă aflată la nord de peninsula Ciukotka și de Alaska. Ea nu e brăzdată de nici o linie colorată. Prinsă între ghețuri, „Jeannette”, care a avut o soartă atît de tragică, a trecut la sud de această pată. Ultimele expediții ale lui Sverdrup și Amundsen au acționat mai spre est, printre insulele arhipelagului Americii de Nord.

În perimetrul acestei pete există probabil un teritoriu necunoscut încă, sau o insulă uriașă, nu mai mică decît jumătate din Groenlanda. Sau poate că aici se află un întreg arhipelag. Priviți la extremitatea estică a acestei pete. Aici este indicat un teritoriu, a cărui existență este problematică și pe care l-a văzut de departe Brooker. La extremitatea sudică se află Țara lui Keenan. Nansen crede că în această regiune a Oceanului Înghețat de Nord nu există o porțiune întinsă de uscat; Pearl, dimpotrivă, este convins că privind de pe capul Thomas Hobbard, el a zărit la nord-vest coasta unui vast continent.

Harris, de la Serviciul de măsurători geodezice și litorale al S.U.A, este convins de existența acestui continent, pe baza studierii fluxurilor și refluxurilor pe țărmurile nordice ale Alaskăi. Potrivit afirmațiilor sale, desfășurarea mareelor în Marea Beaufort dovedește că fluxul nu vine din Oceanul Pacific, prin strîmtoarea Behring, care este îngustă și puțin adîncă, ci din Oceanul Atlantic, prin spațiul adînc dintre Norvegia și Groenlanda. Între continentul a cărui existență o presupunem și țărmurile Alaskăi și Siberiei, mareele sînt tot mai slabe. Dacă nu ar exista acest continent, fluxul ar veni din Marea Groenlandei pe la Polul Nord, direct spre țărmurile Alaskăi și ale Ciukotkăi, fără a zăbovi și fără a slăbi. Existența continentului mai este dovedită și de faptul că în Marea Beaufort, deschisă la vest, vînturile dinspre vest intensifică fluxul, iar cele dinspre est îl slăbesc, și diferența de înălțime a valurilor atinge doi metri. Acest fenomen este cu putință numai într-un loc unde marea este îngustă, între două continente. Presupusul continent este despărțit numai printr-o strîmtoare îngustă de insulele arhipelagului nord-american. Dacă această strîmtoare ar fi largă, fluxul venit dinspre Oceanul Atlantic ar putea atinge țărmurile insulei Banks, unde s-ar întîlni cu fluxul care ocolește acest continent dinspre vest și sud, și cele două fluxuri s-ar anihila reciproc. Dar observațiile făcute de Mac Clure lîngă țărmul apusean al insulei Banks au arătat că aici domină încă fluxul ce vine dinspre vest, din Marea Beaufort.

Așadar, — conchise Truhanov, — este aproape sigur că în această parte a Arcticii există un continent sau un grup compact de insule mari, și nouă nu ne rămîne decît să le descoperim și să le declarăm ca aparținînd Rusiei. Am aflat că guvernul canadian pregătește o expediție, care are misiunea de a pătrunde în vara acestui an dinspre est în regiunea petei albe. N-avem timp de pierdut, noi trebuie să pătrundem în aceeași regiune dinspre sud și sud-vest, din direcția strîmtorii Behring, căci altfel ultima regiune neexplorată a Arcticii va fi studiată și acaparată în întregime de englezi. Iată de ce am hotărît să organizez și să trimit acolo o expediție, la care vă invit să luați parte.