Ivan Efremov - Lacul Duhurilor de Munte

Tatiana Nicolaievna sau mai pe scurt Tania era aspirantă a Institutului de limbi orientale din Tașkent și însoțea într-o expediție pe un vestit profesor arheolog. Profesorul studia ruinele unui străvechi observator astronomic, construit aproximativ acum o mie de ani, la poalele unui munte, la vreo două sute de kilometri de gară. În atribuțiile Taniei intra reconstituirea și traducerea vechilor inscripții arabe, care se găseau uneori săpate pe ziduri și pe pietrele ruinelor.

— Nu ți se pare caraghios, acum când vii de pe front, după această… șopti ea, și-mi atinse ușurel mâna care atârna legată de gât. Nu ți se pare caraghios că oamenii se ocupă astăzi cu asemenea lucruri?

Mă privea stânjenită.

— Nu, Tania, obiectai eu. Sunt geolog de meserie și cred în chemarea înaltă a științei. Și apoi asta înseamnă că eu și tovarășii mei ne apărăm bine țara, de vreme ce voi vă puteți ocupa de munca voastră, atât de străină de război.

— Așadar, asta-i părerea dumitale! Zâmbi Tania și tăcu, căzând pe gânduri.

— Spuneai că observatorul este departe, în stepă. Atunci cum de-ai nimerit în gara aceasta? înnodai eu firul întrerupt al discuției.

Tania îmi povesti destul de amănunțit despre expediția de cercetare a străvechiului observator. Membrii expediției erau destul de puțini la număr: profesorul, Tania și fratele ei în vârstă de 15 ani, care lucra ca desenator. Săpători, era desigur foarte greu de găsit. Cu toată dorința de a ajuta expediția, colhozul cel mai apropiat le dăduse doar doi bătrâni. Dar după două săptămâni de lucru, bătrânii se întorseseră la colhoz. Alții refuzaseră să vină și astfel lucrările de săpături au fost întrerupte. Profesorul scrisese la institut, cerând ca pentru efectuarea câtorva lucrări nu prea complicate de săpături și pentru încheierea lucrărilor științifice să-i fie trimis în ajutor un colaborator, care rămăsese la Tașkent pentru a-și pregăti lucrarea de diplomă.

Iar ea a venit la gară, să-l întâmpine pe tovarășul cel nou. Dar iată că trecuseră două trenuri și n-a venit nimeni. Tania a expediat o telegramă la Tașkent și aștepta mâine dimineață răspunsul.

— Asta-i tot, spuse ea supărată, reținându-și un oftat. Ce ghinion am avut! Dacă ai ști ce muncă interesantă este asta și ce loc minunat e Nur-i-Deșt! Așa se chema observatorul — Nur-i-Deșt! Asta înseamnă „Lumina deșertului”.

— Păi, dacă acest Nur-i-Deșt e așa de minunat, cum spui dumneata, atunci de ce-au șters-o bătrânii voștri?

— Se întâmplă să fie acolo zguduiri subterane — destul de dese și puternice. Totul în jur se cutremură, din adâncul pământului se aude un vuiet puternic, se scutură pământul de pe pereți și cad pietricele mărunte. Săpătorii credeau că aceste zguduiri prevestesc un mare cutremur, în care o să pierim cu toții…

Căzui pe gânduri, chibzuind la cuvintele ei, dar când dădui s-o întreb ceva, văzui că Tania doarme liniștit, cu capul plecat pe umăr.

Am pus încetișor sub spatele fetei mantaua răsucită sul, m-am mutat pe banca de alături, m-am întins și am adormit.

Când m-am trezit, fata nu mai era acolo. În sală se adunase mai multă lume. Acum mica încăpere era plină de halate pestrițe și de zvonul unui grai necunoscut.

M-am spălat și am pornit să aflu ce se aude cu autobuzul. N-am aflat însă nimic bun. Autobuzul întârzia, era posibil să vină abia după-amiază. Am pornit să mă plimb prin gară, nădăjduind s-o întâlnesc pe Tania. Am înconjurat clădirea gării, am luat-o prin stepă, dar soarele care începuse să dogorească puternic mă alungă înapoi în umbra pomilor grădiniței din gară. De departe, am zărit-o pe Tania în rochia ei verde, la intrarea în oficiul telegrafic. Fata ședea îngândurată pe o prispă de piatră sub un salcâm.

— Bună dimineața! Ai primit telegrama așteptată? mă interesai eu.

— Am primit-o. Semionov a plecat în armată și deci nimeni n-o să mai vie. Ce-am să-i spun lui Matvei Andreevici? Ce nădejde-și punea bătrânul în sosirea lui!

— Și cine-i Matvei Andreevici?

— Șeful meu, profesorul. Ți-am povestit aseară despre el, îmi răspunse fata cu o ușoară enervare în glas.

Dintr-odată îmi veni o idee care mă înveseli.

— Ascultă-mă, Tania, ia-mă pe mine ca ajutor! Atâta treabă cât făceau bătrânii voștri pot face și eu.

Tania mă privi cu mirare.

— Pe dumneata? Păi trebuie să te îngrijești. Și apoi… Fata se opri stânjenită, privindu-mi mâna ce atârna legată de gât.

I-am surprins privirea, și scoțându-mi mâna din legătură, făcui câteva mișcări bruște.

— Nu fi îngrijorată, Tania, pot să mișc mâna. O port legată ca să nu amorțească, n-am voie s-o țin multă vreme lăsată-n jos. De altfel, am fost trimis să mă odihnesc, nu să mă tratez. Și-apoi nu-i totuna unde mă duc? Nu te-ai lăudat chiar dumneata că acest Nur-i-Deșt e un loc minunat?

Fata rămase o vreme nehotărâtă. Ochii ei cenușii se înveseliră.

— O să meargă totul strună, glumii eu, bineînțeles cu condiția ca profesorul dumitale să nu mă țină nemâncat, ca pe sfântul Anton…

— De asta să n-ai nicio grijă, mâncare avem din belșug. Dar ce ne facem cu sanatoriul dumitale? Și-apoi drumul la Nur-i-Deșt e greu…

— Și de ce-i greu, mă rog? Văd că te pregătești să-l faci a patra oară.

— Nu te uita că-s mică de stat, eu sunt puternică, răspunse fata. Știi cum ajungi acolo? De aici până la sovhozul „Molotov” merg mașinile — vreo sută douăzeci de kilometri. De la sovhoz căpătăm de obicei niște cai, până la cătunul Tus-Kull, e un colhoz mic acolo, iar drumul până la el e cât se poate de prost, numai nisip și piatră. De la Tus-Kull suntem nevoiți să facem rost de cămile, și să parcurgem vreo treizeci de kilometri prin nisipuri fără pic de apă în drum. Nu pot să sufăr să merg pe cămilă — parcă stai pe un butoi cât toate zilele și te tot legeni înainte și înapoi ca o pendulă. Și-apoi cămila, să știi — merge patru kilometri pe oră în cap, nici mai mult, nici mai puțin.

N-a fost nevoie de sforțări prea mari ca s-o conving pe Tania și, încă cu mult înainte de apusul soarelui, o pornirăm într-un camion de trei tone gol, care sărea ca o minge peste gropi, spre sud-est, pe linia albăstruie a munților acoperiți de zăpadă, adică în direcția opusă sanatoriului. Ședeam pe jos, sprijiniți de cabina șoferului și ne priveam cu veselie, de vorbit era cu neputință, ți-ai fi mușcat limba. Un nor gros și roșcat se ridica în urma mașinii noastre, se lățea și acoperea dealurile, dincolo de care rămăsese gara. După trei ore de mers, linia întunecată a plopilor care tot apărea și dispărea din fața ochilor noștri se desfăcu la un moment dat, descoperind două rânduri de căsuțe albe, despărțite de o stradă dreaptă, largă cât o piață. Plopii aceia piramidali se avântau spre cer ca niște turnuri drepte și verzi. De o parte și de alta se lăsau, domoale, spre cătun coastele unor dealuri, acoperite cu tufe galbene de cii [1] Cii — cereală din regiunea stepelor Asiei Centrale. Crește în tufe înalte. (nota red. ruse) .

Mașina se opri lângă un arâc care susura, nu departe de biroul sovhozului. Și acum îmi face plăcere să-mi amintesc de ospitalitatea simplă, plină de căldură a oamenilor din acest sovhoz îndepărtat. Ne-am hotărât să plecăm seara cât mai târziu — cel mai bine de călătorit era pe răcoarea nopții. La apariția unui tarantas — un soi de căruță spațioasă cu coviltir — Tania exclamă, pufnind ușor în râs: