Dan Brown - Conspiraţia

"De vină este audienţa covârşitoare", căută el să se liniştească. Şi totuşi era vorba de altceva. Instinctul. Ceva ce zărise.

Un lucru extrem de nesemnificativ, şi totuşi…

Îşi propuse să uite. Nu era nimic. Şi totuşi nu dispărea.

"Tench."

Cu câteva clipe în urmă, în vreme ce Herney se pregătea să urce la pupitru, o zărise pe Marjorie Tench în holul galben, vorbind la telefon fără fir. Lucrul era ciudat în sine, dar ciudăţenia era accentuată de faptul că stătea lângă ea centralista Casei Albe, cu un chip alb de îngrijorare. Herney nu auzea ce discuta Tench, dar putea vedea că subiectul era tensionat. Tench discuta cu o vehemenţă şi cu o mânie pe care preşedintele rareori le remarcase — chiar şi din partea ei. Se opri o clipă şi îi căută întrebător privirea.

Tench îi arătă degetele mari în sus. Herney n-o mai zărise nici dată pe Tench făcând un asemenea gest. A fost ultima imagine din mintea lui în vreme ce era împins către pupitru.

Pe covorul albastru din zona de presă a habisferei NASA, administratorul Lawrence Ekstrom şedea la mijlocul mesei lungi de simpozioane, înconjurat de oficialităţi şi oameni de ştiinţă NASA. Pe un monitor din faţa lor se transmitea în direct cuvântul de deschidere al preşedintelui. Restul angajaţilor de la NASA se găseau îngrămădiţi în jurul altor monitoare, fremătând de nerăbdare la vederea comandantului lor suprem care deschidea conferinţa de presă.

— Bună seara, rosti Herney, părând neobişnuit de rigid. Mă adresez acum conaţionalilor mei şi prietenilor noştri din întreaga lume…

Ekstrom privi spre imensa rocă înnegrită aşezată chiar în faţa lui. Ochii i se îndreptară spre un alt monitor de control, unde se văzu pe sine, înconjurat de personalul cel mai înalt autorizat, pe fundalul unui drapel american imens şi al siglei NASA. Luminile confereau scenei un aer de tablou neomodernist — cei doisprezece apostoli la cina cea de taină. Zach Herney transformase toată povestea într-un spectacol politic. "Herney n-avea de ales", îşi zise directorul administrativ. Se simţea ca un tele-evanghelist care îl vindea pe Dumnezeu maselor.

Peste aproximativ cinci minute, preşedintele avea să-i prezinte pe Ekstrom şi pe membrii personalului NASA. Apoi, prin intermediul unei spectaculoase legături prin satelit, NASA avea să se alăture preşedintelui în diseminarea veştilor către omenire. După un scurt rezumat al modului în care se efectuase descoperirea şi al însemnătăţii ei pentru ştiinţa spaţială, şi după câteva bătăi pe spate în semn de felicitare, NASA şi preşedintele aveau să îi dea cuvântul celebrului om de ştiinţă Michael Tolland, al cărui documentar avea să ruleze timp de aproape cincisprezece minute. După aceea, cu entuziasmul şi credibilitatea ajunse la cotă maximă, Ekstrom şi preşedintele îşi vor lua la revedere, promiţând noi informaţii în zilele următoare prin intermediul conferinţelor de presă NASA.

În timp ce stătea şi îşi aştepta rândul, Ekstrom începu să se simtă tot mai ruşinat. Ştia că se va întâmpla aşa. Se aşteptase la asta.

Avea să spună minciuni… neadevăruri certificate.

În mod ciudat însă minciunile lui păreau lipsite de importanţă acum. Ekstrom avea o greutate şi mai mare pe suflet.

În haosul din studioul de producţie a canalului ABC, Gabrielle Ashe stătea umăr lângă umăr alături de zeci de străini, toate gâturile fiind întinse spre şirul de monitoare suspendate de tavan. Un fâşâit se auzi în încăpere în momentul clipei mult aşteptate. Gabrielle închise ochii, rugându-se ca atunci când îi va deschide să nu aibă în faţa ochilor imaginile propriului trup gol.

Atmosfera din biroul senatorului Sexton era încărcata de emoţie. Toţi oaspeţii se ridicaseră în picioare, cu ochii lipiţi de televizorul cu ecran lat.

Zach Herney stătea în faţa întregii lumi şi, incredibil, salutul trimis de el fusese unul stângaci. Omul părea, pe moment, nesigur.

"Pare tulburat, îşi spuse Sexton. Deşi el nu pare niciodată tulburat."

— Uitaţi-vă la el, îi şopti cineva. Probabil că are veşti proaste.

"Să fie staţia spaţială?" se întrebă Sexton.

Herney privi drept spre cameră şi inspiră profund:

— Prieteni, mă întreb de mai multe zile cum e cel mai bine să fac acest anunţ…

"Cinci cuvinte simple, îl îndemnă Sexton de la distanţă. Am dat-o în bară."

Herney vorbi câteva clipe despre marele păcat comis prin implicarea agenţiei spaţiale în campania electorală şi despre faptul că, aşa stând lucrurile, el personal simţise nevoia de a prefaţa un astfel de anunţ major cu exprimarea unor scuze publice.

— Aş fi preferat orice alt moment din istorie ca să fac acest anunţ, zise el. Tensiunea politică tinde să transforme visătorii în necredincioşi, şi totuşi, în calitatea mea de preşedinte, nu am de ales decât vă împărtăşesc ceea ce am aflat şi eu recent.

Zâmbi.

— Se pare că magia cosmosului nu ţine cont de programarea oamenilor… nici măcar de programul unui preşedinte.

Toţi cei din biroul lui Sexton tresăriră la unison. "Ce???"

— Cu două săptămâni în urmă, reluă Herney, noul sistem de sateliţi de scanare a densităţii de pe orbita polară a trecut peste gheţarul Milne din insula Ellesmere, o bucată îndepărtată de pământ situată deasupra paralelei optzeci, în nordul Oceanului Arctic.

Sexton şi ceilalţi schimbară priviri nedumerite:

— Satelitul NASA, continuă Herney, a detectat o rocă imensă de mare densitate, îngropată la şaizeci de metri sub gheaţă.

Zâmbi pentru prima dată, regăsindu-şi siguranţa de sine:

— După primirea datelor, NASA a bănuit imediat că sateliţii au descoperit un meteorit.

— Un meteorit? izbucni Sexton, ridicându-se în picioare. Astea sunt veşti?

— NASA a trimis o echipă pe gheţar ca să ia mostre de rocă. În acel moment NASA a făcut…

Pauză.

— Ca să fiu sincer, a făcut descoperirea ştiinţifică a secolului.

Sexton făcu un pas spre televizor. "Nu…" Oaspeţii lui se agitară neliniştiţi.

— Doamnelor şi domnilor, anunţă Herney, acum câteva ore, NASA a extras afară din gheaţa Arcticii un meteorit de opt tone care conţine…

Preşedintele se opri din nou, pentru sporirea efectului:

— Un meteorit care conţine fosile ale unei forme de viaţă. Cu zecile. O dovadă de netăgăduit a existenţei vieţii extraterestre.

Ca la comandă, o imagine strălucit luminată apăru pe ecranul din spatele preşedintelui — o fosilă perfect vizibilă a unei creaturi enorme, asemănătoare unei insecte, încastrate într-o rocă înnegrită.

În biroul lui Sexton, şase oameni săriră în sus, cu ochii măriţi de groază. Sexton încremenise locului.

— Prieteni, continuă preşedintele, fosila din spatele meu are o vechime de 190 de milioane de ani. A fost descoperită într-un fragment al unui meteorit numit Jungersol, care a lovit Arctica cu aproape trei sute de ani în urmă. Noul sistem de sateliţi NASA a descoperit acest fragment de meteorit îngropat într-un gheţar. NASA şi această administraţie au avut extrem de multă grijă în ultimele două săptămâni să confirme fiecare aspect al monumentalei descoperiri înainte ca publicul larg să afle despre ea. În următoarea jumătate de oră veţi auzi depoziţii din partea mai multor specialişti de la NASA şi oameni de ştiinţă civili şi veţi viziona un scurt documentar pregătit de un chip pe care sunt sigur că îl veţi recunoaşte. Înainte de a continua însă, trebuie să urez bun venit în direct, prin intermediul satelitului de deasupra Cercului Arctic, omului ale cărui conducere, viziune şi muncă dedicată au făcut posibil acest moment istoric. Este o mare onoare pentru mine să vi-l prezint pe directorul administrativ NASA, Lawrence Ekstrom.