Dan Brown - Conspiraţia

Vocea se opri, ca şi cum ar fi aşteptat ca să ridice cineva receptorul.

Gabrielle se întinse spre aparat.

Sexton o prinse de mână şi i-o îndepărtă cu violenţă.

Gabrielle îl privi uluită.

— Dar este directorul…

— Domnule senator, continuă Pickering, părând aproape uşurat că nimeni nu ridicase receptorul. Mă tem că v-am sunat să vă dau nişte veşti foarte neplăcute. Tocmai am prins de veste că fiica dumneavoastră, Rachel, se află într-un extrem de mare pericol. Acum, când vorbim, încerc să adun o echipă de intervenţie. Nu vă pot oferi detalii despre această situaţie la telefon, dar tocmai am fost informat că e posibil ca ea să vă fi transmis prin fax nişte informaţii referitoare la meteoritul NASA. Eu nu le-am văzut şi nu ştiu despre ce e vorba, dar oamenii care vă ameninţă fiica m-au avertizat că va muri dacă acele informaţii devin publice. Îmi cer scuze că sunt atât de direct, domnule! O fac de dragul clarificării situaţiei. Viaţa fiicei dumneavoastră este ameninţată. Dacă v-a trimis cu adevărat ceva prin fax, nu împărtăşiţi acele informaţii nimănui. Nu încă. Viaţa fiicei dumneavoastră depinde de asta. Rămâneţi acolo unde vă aflaţi. Voi ajunge acolo în scurt timp.

Pickering făcu o pauză:

— Cu puţin noroc, domnule senator, toată această situaţie se va rezolva până ce vă treziţi dumneavoastră din somn. Dacă, din cine ştie ce motiv, ascultaţi acest mesaj înainte ca eu să ajung la biroul dumneavoastră, rămâneţi acolo şi nu sunaţi pe nimeni. Fac tot ce îmi stă în puteri ca să vă înapoiez fata teafără şi nevătămată!

Pickering închise.

Gabrielle tremura.

— Rachel e ostatică?

Sexton îşi dădu seama că, în ciuda dezamăgirii pe care o încerca faţă de el, Gabrielle nutrea o ciudată empatie când o tânără se afla în pericol. Şi mai ciudat, el însuşi se lupta cu acelaşi gen de emoţii. Cea mai mare parte a lui se simţea totuşi de parcă ar fi fost un copil căruia îi fusese oferit cel mai frumos şi mai dorit cadou de Crăciun. Ca atare, refuza cu obstinaţie gândul de a lăsa pe altcineva să-i ia jucăria din mâini.

"Şi Pickering vrea ca eu să-mi ţin gura?"

Rămase nemişcat câteva clipe, încercând să descifreze complet înţelesul celor petrecute. Simţi deja acea parte calculată şi rece a minţii cum începea să îi funcţioneze la turaţie maximă, ca un computer politic, imaginându-şi toate scenariile şi evaluând rezultatele. Sexton privi teancul de hârtii din mână şi începu să priceapă puterea acelor imagini. Meteoritul NASA îi spulberase visul de a deveni preşedinte. Însă totul nu fusese decât o minciună. O mânăreală. Acum, cei care făcuseră aşa ceva aveau să plătească. Meteoritul pe care oponenţii lui îl creaseră ca să-l distrugă avea să-l facă acum mai puternic decât şi-ar fi putut imagina el vreodată. Fiica lui avusese grijă de asta.

"Există un singur rezultat posibil, îşi zise el. Iar un adevărat lider nu poate urma decât o singură cale."

Fascinat de imaginea propriei renaşteri din cenuşă, Sexton traversă ca prin ceaţă încăperea. Ajunse la copiator şi îl porni, pregătindu-se să multiplice paginile trimise de Rachel.

— Ce faceţi? se repezi, uluită, Gabrielle.

— N-o s-o ucidă pe Rachel, declară el.

Chiar dacă mergea rău ceva, Sexton ştia că moartea fiicei sale nu putea decât să-l facă mai puternic. Oricum ar fi câştigat. Un risc care merita.

— Pentru ce sunt acele copii? ceru Gabrielle să afle. William Pickering a cerut ca nimeni să nu afle!

Sexton se întoarse de la copiator şi se uită la Gabrielle, uimit să constate cât de respingătoare devenise pentru el în doar câteva minute. În acele momente, senatorul Sexton se transformase într-o cetate inexpugnabilă. De neatins. Ţinea acum în mâini tot ce avea nevoie pentru a-şi îndeplini visul. Acum nimic nu îl mai putea opri. Nici acuzaţiile de mită. Nici zvonurile legate de sex. Nimic.

— Du-te acasă, Gabrielle! Nu mai am la ce să te folosesc!

"S-a terminat", îşi spuse Rachel.

Ea şi Tolland stăteau unul lângă altul pe punte, privind drept în ţeava mitralierei lui Delta One. Din păcate, Pickering aflase unde trimisese ea faxul. La biroul senatorului Sedgewick Sexton.

Rachel se îndoia că tatăl ei va asculta vreodată mesajul vocal lăsat de Pickering. Acesta avea probabil să ajungă în biroul senatorului cu mult înaintea zorilor. Dacă ar intra în birou, ar lua foile de hârtie din aparatul fax şi ar şterge mesajul vocal înainte de sosirea lui Sexton, atunci Pickering n-ar mai avea nici un motiv să îi facă rău. William Pickering era probabil unul dintre puţinii oameni din Washington care puteau intra în biroul unui senator american în cea mai deplină discreţie. Rachel fusese întotdeauna uimită câte se puteau realiza "în interesul securităţii naţionale".

"Bineînţeles că, dacă această variantă cade, Pickering ar putea zbura până acolo şi ar trimite, pur şi simplu, o rachetă Hellfire prin fereastră, ca să arunce în aer faxul", gândi Rachel. Ceva îi spunea însă fetei că o asemenea măsură extremă nu avea să fie necesară.

Şezând lipită de Tolland, Rachel tresări surprinsă când mâna lui se strecură într-a ei. Atingerea lui avea o anumită forţă, dar şi gingăşie, iar degetele li se împleteau atât de firesc, încât Rachel avu sentimentul că gestul ăsta îl făcuse de-o viaţă. Acum, nu îşi dorea decât să se cuibărească în braţele lui, la adăpost de vuietul apelor agitate de sub ei.

"Nu se va întâmpla niciodată, îşi spuse ea cu mâhnire. Nu a fost să fie."

Michael Tolland se simţea ca un om care şi-a întâlnit visul tocmai pe drumul spre spânzurătoare.

"Viaţa îşi bate joc de mine."

Ani de zile după moartea Celiei, Tolland se chinuise nopţi întregi în care îşi dorise să moară, ore încărcate de durere şi de singurătate în care singura evadare posibilă părea a fi doar moartea. Cu toate astea, alesese viaţa, spunându-şi că avea să răzbească chiar şi de unul singur. Astăzi, pentru prima dată, Tolland începuse să înţeleagă ceea ce îi tot spuseseră prietenii lui.

"Mike, nu trebuie să treci singur prin toate astea. O să-ţi găseşti o altă iubire."

Mâna lui Rachel în mâna lui făcea ca această ironie să fie extrem de greu de înghiţit. Soarta îşi alegea cu cruzime momentele. Tolland avea sentimentul că "zidurile" pe care şi le construise în jurul inimii începeau să cedeze. Preţ de o clipă, pe punţile vechi ale navei, Tolland avu senzaţia că o vede pe Celia deasupra lui, aşa cum i se mai întâmplase adesea. Vocei ei răsărea din apa învolburată… rostind ultimele vorbe pe care i le spusese înainte să moară.

— Eşti un supravieţuitor, îi şoptea vocea ei. Promite-mi că să-ţi găseşti o altă iubire!

— Nu îmi voi dori niciodată alta, îi spusese Tolland.

Celia îi zâmbise plină de înţelepciune:

— Va trebui să înveţi.

Acum, pe puntea navei, Tolland îşi dădu seama că tocmai era pe cale să înveţe. Sufletul îi era brusc invadat de o emoţie profundă. Îşi dădu seama că era vorba despre fericire.

Iar odată cu aceasta se năştea o dorinţă copleşitoare de a trăi.

Pickering se simţea ciudat de detaşat, în vreme ce se îndrepta spre cei doi prizonieri. Se opri în faţa lui Rachel, oarecum surprins că situaţia nu i se părea deloc dificilă.

— Uneori, zise el, circumstanţele te determină la decizii imposibile.

Rachel se uită ţintă la el:

— Dumneavoastră sunteţi cel care aţi creat aceste circumstanţe.