Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

După treizeci de minute, agentul David Weintraub se uita cum elicopterul se înălţa în văzduhul dimineţii. La Tegucigalpa, Moss a fost întâmpinat de şeful de post, care s‑a purtat cu el rece şi oficial şi l‑a urcat personal în avionul spre Miami şi Washington. Moss n‑a mai ajuns niciodată înapoi până la Lan­gley. La Washington National îl aşteptau actele şi ordinul de a se face nevăzut. Timp de cinci ani, cererea fiind mare, a lucrat pentru o serie de dictatori din ce în ce mai nepopulari din Orientul Mijlociu şi din America Latină. Ultima acţiune a fost de a organiza reţelele de droguri pentru Noriega din Panama. Mare greşeală. Agenţia americană de luptă împotriva drogurilor l‑a trecut pe lista ei de priorităţi.

În 1988 era în trecere pe Aeroportul Heathrow din Londra, când a fost oprit de păzitorii britanici ai legii şi poftit înşelător de curtenitor să schimbe câteva vorbe feriţi de ochii lumii. Vor­bele erau despre o armă de mână pe care o avea ascunsă în va­liză. Procedura normală de extrădare s‑a desfăşurat cu o viteză uluitoare şi, după numai trei săptămâni, Moss ateriza din nou pe pământul Americii. La proces a încasat trei ani. Fiind la prima infracţiune, ar fi putut să fie trimis la un penitenciar mai puţin sever. Dar în timp ce Moss îşi aştepta sentinţa, doi băr­baţi luau discret masa la exclusivistul Club Metropolitan din Washington.

Unul dintre ei era bărbatul cel îndesat pe nume Weintraub, ajuns între timp în postul de locţiitor al Directorului Adjunct (Operaţii) al CIA. Celălalt era Oliver „Buck" Revell, un bărbat voinic, fost aviator la marină, în prezent locţiitor al Directoru­lui Executiv (Investigaţii) al FBI. Jucase şi fotbal în tinereţe dar nu îndeajuns de mult ca să‑şi distrugă creierul chiar de tot. Ba încă unii din Clădirea Hoover susţineau că acesta îi funcţiona încă foarte bine. Weintraub aşteptă ca Revell să‑şi termine mai întâi de mâncat friptura, apoi îi arătă un dosar plin cu fotografii. Revell se uită la ele şi zise simplu „înţeleg". În mod cu totul nejustificat, Moss fu trimis să‑şi ispăşească pedeapsa la El Reno, unde erau ţinuţi sub lacăt şi cheie unii dintre cei mai înveteraţi ucigaşi, siluitori şi tâlhari din Statele Unite. La ieşirea din închi­soare, Moss era animat de o ură patologică faţă de Agenţie, Bi­rou, britanici... şi ăsta nu era decât începutul unei liste mult mai lungi.

La Aeroportul Wiley Post, limuzina trecu de poarta princi­pală cu un simplu gest din partea şoferului şi trase lângă un Learjet care aştepta cu motoarele pornite. În afară de numărul de înmatriculare, pe care Moss îl memoră imediat, acesta nu purta nici o altă inscripţie. Peste cinci minute se înălţase deja în văzduh, îndreptându‑se spre sud‑vest. Moss putea să stabilească direcţia aproximativă după poziţia soarelui de dimineaţă. Iar aceasta, ştia sigur, era spre Texas.

Chiar de lângă Austin începe ceea ce texanii numesc ţinutul deluros. Aici îşi avea reşedinţa de la ţară proprietarul Pan‑Globalului, un domeniu de 20.000 de acri la poalele dealurilor. Fa­ţada casei era îndreptată spre sud‑vest, de unde se putea vedea panorama întinsei câmpii texane până spre îndepărtatul Galveston şi spre Golf. Pe lângă mulţimea de acareturi pentru servi­tori, de bungalouri pentru oaspeţi, bazinul de înot şi poligonul de tir, domeniul era prevăzut şi cu un teren propriu de aterizare pe care, cu puţin înainte de amiază, veni să se lase Learjetul.

Moss a fost condus într‑un bungalou din lemn de palisan­dru, i s‑a lăsat un răgaz de o jumătate de oră ca să facă baie şi să se radă, apoi a fost condus până la conac şi poftit într‑un bi­rou răcoros, acoperit cu lambriuri de piele. După două minute, se afla în faţa unui bătrân înalt, cu părul alb.

— Domnul Moss? îl întrebă bătrânul. Domnul Irving Moss?

— Da, domnule, îi răspunse Moss, care simţea deja mirosul bănetului, al bănetului în mormane.

— Numele meu este Miller, îl anunţă bătrânul. Cyrus V. Miller.

APRILIE

Şedinţa avea loc în Cabinet, la capătul holului, dincolo de încăperea secreta­ru­lui personal de lângă Biroul Oval. La fel ca mulţi alţii, Preşedin­tele John Cormack fusese şi el surprins, atunci când intrase în el pentru prima oară, de dimensiunile relativ reduse ale Biroului Oval. Cabinetul, cu masiva masă octogonală de sub portretul lui Washington pictat de Start, oferea mult mai mult spaţiu pentru hârtii şi pentru sprijinit braţele.

În dimineaţa aceea, John Cormack îşi convocase cabinetul restrâns, alcătuit din prieteni şi consilieri apropiaţi şi de încre­dere, pentru a avea o discuţie asupra versiunii finale a Tratatu­lui Nantucket. Detaliile erau elaborate, procedeele de verificare stabilite; mai de voie, mai de nevoie, experţii îşi dăduseră acor­dul; doi generali superiori preferaseră să treacă în rezervă şi trei funcţionari de la Pentagon să‑şi dea demisia. Preşedintele Cor­mack ţinea însă să afle ultimele comentarii ale echipei speciale.

Cormack avea şaizeci de ani, se afla în plenitudinea capaci­tăţilor sale politice şi intelectuale şi se bucura fără rezerve de popularitatea şi autoritatea unei funcţii pe care nu se aşteptase niciodată să o deţină. Criza prin care trecuse Partidul Republi­can în vara anului 1988 obligase Consiliul să facă cercetări fre­netice pentru alegerea unui candidat corespunzător; ochiul său colectiv se oprise asupra acestui deputat din Connecticut, urma­şul unei familii bogate şi aristo­crate din Noua Anglie, care pre­ferase să‑i lase pe alţii să‑i administreze averea şi se angajase profesor la Cornell pentru ca, la patruzeci de ani, să intre în arena politică.

Aflat în aripa liberală a partidului său, John Cormack era practic un necunoscut pentru marele public din ţară. Prietenii intimi ştiau că e un om hotărât, cinstit şi plin de omenie şi dă­duseră toate asigurările Consiliului că era curat ca neaua proas­păt aşternută. Nu‑şi câştigase popularitatea la televiziune atri­but indispensabil pentru orice candidat din zilele noastre Ż, cu toate acestea fusese ales. Mediile de informare îl considerau anost dar, în patru luni de campa­nie electorală, necunoscutul răsturnase toate previziunile. Fără să ia în seamă tradiţia, se uita drept în ochiul camerei de luat vederi şi dădea răspunsuri clare la orice întrebare, cea mai sigură reţetă pentru un dezas­tru. Îi ofensase pe mulţi, dar aceştia erau mai ales din aripa dreaptă, care oricum n‑aveau unde să meargă în altă parte cu voturile lor. Dăduse însă satisfacţie mult mai multora. Ca pro­testant cu nume autentic din Ulster, pusese condiţia ca să‑şi aleagă singur vicepreşedintele. ÎI preferase pe Michael Odell, american irlandez de origine, catolic şi el, originar din Texas.

Cei doi nu se asemănau deloc. Odell avea convingeri mult mai de dreapta decât Cormack şi mai înainte fusese guvernator. Dar lui Cormack îi plăcea bărbatul acesta din Waco, mereu cu gura plină de gumă de mestecat, şi avea încredere în el. Iar această asociere, nu se ştie cum, a avut succes; alegătorii l‑au preferat cu q majoritate destul de redusă pe omul pe care presa (în mod greşit) îl compara cu Woodrow Wilson, ultimul profesor‑preşedinte al Americii, şi pe tovarăşul său, acela carei‑o re­tezase scurt lui Dan Rather:

— Io nu‑s totdeauna de acord cu prietenul meu John Cormack, dar mai dă‑o‑n mă‑sa de teabă, suntem în America şi‑o să‑i rup oasele oricui o zice că n‑are voie să spună tot ce‑i trece prin minte.

Şi au reuşit. Combinaţia dintre bărbatul din Noua Anglie, cu limbajul drept la obiect, puternic şi convingător, şi cel din sud‑vest, cu înfăţişare fals‑sociabilă, a atras voturile vitale ale negrilor, hispanicilor şi irlandezilor şi şi‑a asigurat succesul. De când preluase funcţia de preşedinte, Cormack insistase în mod deliberat ca Odell să participe la toate hotărârile de la cel mai înalt nivel. Acum se aflau faţă în faţă pentru a discuta asupra unui tratat pentru care Cormack ştia că Odell n‑avea nici un pic de simpatie. Lângă Cormack stăteau patru prieteni apro­piaţi: Jim Donaldson, Secretarul de Stat; Bill Walters, Procuro­rul General; Hubert Reed de la Finanţe şi Morton Stannard de la Apărare.