Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Ce artilerie aveţi în nasul acestui Goshawk? întrebă un general.

— Nici una, generale, îi răspunde Salkind. Goshawk e ca un pietroi deştept. Se aruncă în jos cu aproape zece mii de mile pe oră. În afară de receptorul prin care primeşte informaţiile de la Kestrel şi de radarul minuscul cu ajutorul căruia urmează in­strucţiunile pe ultimii 4.500 m până la ţintă, nu are nici o altă tehnologie. De aceea şi este atât de ieftin. Dar efectul impactului a zece kilograme de oţel combinat cu tungsten asupra tancului, la viteza respectivă, este ca... păi, cam ca atunci când tragi o alică dintr‑o armă cu aer comprimat în spinarea unei libărci, de mică distanţă. Tancul acesta a oprit de fapt echivalentul a două locomotive Amtrack cu o sută de mile la oră. A fost pur şi sim­plu făcut una cu pământul.

Testul mai dură două ceasuri. Fabricanţii făcură dovada că reprogamarea Kestrelului se putea face chiar şi în timpul zboru­lui. Când i‑au spus să atace structuri de oţel cu apă de fiecare parte, acesta a atacat poduri, dacă i‑au schimbat profilul, a lo­vit trenuri, baraje sau coloane de camioane în mişcare. Singura condiţie era ca ţinta să fie în mişcare. Când era staţionară, Kes­trel nu ştia să deosebească un camion din oţel de un mic hangar din oţel. Nu recunoştea decât poduri. Dar senzorii lui puteau să străbată ploaia, norii, zăpada, burniţa, zloata, ceaţa şi întuneri­cul.

Spectatorii se risipiră pe la mijlocul după‑amiezii, iar comi­tetul de la Penta­gon se pregăti să se urce în limuzine ca să ajungă la Nellis, de unde urma să ia avionul spre Washington.

Unul dintre generali se opri să dea mâna cu producătorii.

— Ca tanchist, le spuse el, n‑am văzut în viaţa mea ceva mai înspăimân­tător. Are votul meu. O să‑i bage sigur în toate boalele pe-ăia de pe strada Frunze. E destul de neplăcut să fii vânat de către oameni, dar să ajungi să fii vânat de un robot atât de afurisit la dracu', e un adevărat coşmar!

Ultimul cuvânt îl avu însă unul dintre civili.

— Domnilor, e strălucit. Cel mai bun sistem VBL de distru­gere a tancurilor de la mare distanţă care există la ora actuală în toată lumea. Dar trebuie să vă spunem că, dacă reuşeşte tra­tatul acesta nou de la Nantucket, n‑o să ajungem să‑l mai co­mandăm niciodată.

Cobb, Moir şi Salkind, care se întorceau la Las Vegas în aceeaşi maşină, îşi dădură seama că Nantucket îi ameninţa, la fel ca pe atîţia alţi mii de oameni din complexul industriei mili­tare, cu ruina totală, a lor personală cât şi a firmelor lor.

În ajunul Crăciunului, la Alcantara del Rio n‑a muncit ni­meni. S‑a bătut însă din abundenţă şf până la ore înaintate. C'înd Antonio ajunsese în sfârşit să‑şi închidă băruleţul, era tre­cut de miezul nopţii. Unii dinte clienţii lui locuiau chiar în sat, dar alţii mergeu mai departe, cu maşina sau pe jos, până la ca­banele risipite pe dealurile dimprejur. Jose Francisco, numit Pablo, se împleticea pe cărarea din faţa casei străinului cel înalt şi nu simţea nimic altceva decât o uşoară presiune a băşicii. Înţelegând că nu mai era chip să meargă dacă nu se uşura, se întoarse spre zidul de piatră care înconjura ograda în care era parcat mini‑jeepul Terra Seat, îşi desfăcu fermoarul de la pantaloni şi se adânci în savurarea celei de‑a doua mari plăceri pe care o are un bărbat.

Deasupra lui dormea bărbatul cel înalt şi visa iarăşi visul acela îngrozitor care îl alungase pe aceste melaguri. Trupul îi era scăldat în sudoare în timp ce îl trăia pentru o a suta oară. Gura încleştată i se deschise în somn şi scoase un urlet: „Nu... u... u...u!"

Jos, Pablo sări în sus de doi coţi şi apoi se prăvăli în drum, udându‑şi pan­ta­­lonii cei mai buni. Se ridică iute şi o porni la goană, cu urina scurgându‑i‑se pe picioare, cu fermoarul desfă­cut, cu mădularul învăluit în chip cu totul neobişnuit într‑o gură de aer proaspăt. Dacă străinul cel înalt şi voinic avea de gând să devină violent, atunci dumnealui, Jose Francisco Echevarria, cu voia bunului Dumnezeu, n‑avea de gând să‑i rămână prin preajmă. O fi el politicos, foarte bine, o fi vorbind el spa­niola, dar tot era ceva ciudat cu omul ăsta.

Pe la jumătatea lunii ianuarie a anului următor, un tânăr bo­boc cobora pe bicicletă strada Sf. Giles din vechiul oraş britanic Oxford, hotărât să‑şi întâl­neas­că noul îndrumător şi să se bucure din plin de prima zi pe care o petrecea la Colegiul Balliol. Era îmbrăcat într‑o pereche de pantaloni groşi de catifea reiată şi o jeghetă lungă pentru că era ger, dar ţinuse să‑şi pună pe deasu­pra roba neagră academică de student al Universităţii Oxford, care îi flutura în vânt. Avea să afle mai târziu că studenţii purtau această uniformă numai atunci când lua masa la cantină, dar acum, ca nou venit, se simţea mândru de ea. Ar fi preferat să locu­iască în incinta colegiului, dar familia îi închiriase o casă spaţioasă pe şoseaua Woodstock. Ajuns la Monumentul Marti­rilor, intră pe strada Magdalena.

În urma lui, nevăzută, se opri o limuzină în care se aflau trei bărbaţi, doi în faţă şi unul în spate. Acesta din urmă se apleacă spre cei din faţă.

— E interzis accesul maşinilor pe strada Magdalena. Va tre­bui să mergeţi mai departe pe jos.

Cel care stătea pe locul de lângă şofer înjură în surdină şi co­bori pe trotuar. Începu să se strecoare cu paşi rapizi printre oa­meni, fără să‑l scape din vedere pe biciclistul din faţa lui. Îndru­mată de cel care stătea în spate, limuzina o coti la dreapta pe strada Beaumont, apoi la stânga pe strada Gloucester şi iar la stânga pe strada George. Acolo se opri pentru că ajunsese la ce­lălalt capăt al străzii Magdalena, de unde tocmai apăruse bici­clistul. Bobocul se dădu jos de pe bicicletă la câţiva metri după ce intrase pe strada Largă, dincolo de intersecţie, aşa că maşina rămase pe loc în aşteptare. Cel de‑al treilea bărbat apăru şi el pe strada Magdalena, îmbujorat de vântul îngheţat, zări maşina şi se alătură celorlalţi doi.

— Al naibii oraş, observă el. Numai străzi cu sens unic şi zone cu acces interzis.

Bărbatul din spate chicoti.

— De aceea şi folosesc studenţii bicicleta. Poate că ar trebui să o folosim şi noi.

— Mai bine taci din gură şi vezi ce se întâmplă, îl apostrofă şoferul, fără urmă de umor.

Bărbatul din spate amuţi şi îşi po­trivi mai bine arma de sub braţul stâng.

Studentul descălecase de pe bicicletă şi se uita atent la o cruce de piatră din mijlocul străzii. Aflase din ghid că în acest loc, în anul 1555, fuseseră arşi pe rug doi episcopi, Latimer şi Ridley, din ordinul reginei catolice Maria. În timp ce erau cu­prinşi de flăcări, episcopul Latimer îi strigase tovarăşului de su­pliciu: „Nu‑ţi pierde cumpătul, Maestre Ridley, şi ţine‑ţi bine fi­rea, căci zilele astea, cu binecu­vântarea bunului Dumnezeu, o să aprindem şi noi în Anglia o făclie care n‑o să mai fie stinsă în vecii vecilor!"

Se referea bineînţeles la făclia credinţei protestante, dar ce i‑o fi răspuns episcopul Ridley nu s‑a mai aflat nici până acum pen­tru că acesta se transfor­mase deja el însuşi într‑o făclie. După un an, exact în acelaşi loc, în 1556, Arhiepiscopul Cranmer a avut aceeaşi soartă. Flăcările rugului au scorojit poarta Colegiu­lui Balliol, aflată la numai câţiva metri de el. Ulterior poarta respectivă a fost scoasă şi atârnată la intrarea în Curtea Pătrată Interioară, unde vizitatorii mai pot să vadă chiar şi acum ur­mele de scorojeală.