Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Dar ce interes avem noi ca să dăm Arabia Saudită pe mâna acestor lunatici? întrebă Scanlon. Cu venitul actual al Arabici Saudite, de trei sute de milioane de dolari SUA pe zi drace, or să facă un prăpăd absolut.

— Exact. Şi nici măcar lumea arabă n‑o să poată să tole­reze aşa ceva. Toate statele din zonă, cu excepţia Iranului, au să apeleze la intervenţia Americii. Se vor face presiuni puternice asupra Washingtonului ca să‑şi trimită de urgenţă Forţele de In­tervenţie Rapidă la baza pe care o are deja pregătită în Oman şi în Peninsula Musadan, şi de acolo în capitala Riad, şi în Dhahran şi Bahrein, ca să asigure terenurile petroliere înainte ca acestea să fie distruse pentru totdeauna. Iar după aceea vom fi obligaţi să rămânem în continare ca să împiedicăm repeta­rea acestei acţiuni.

— Şi cu tipul ăsta, cu imamul, ce‑o să se întâmple? se inte­resă Scanlon.

— O să moară, îi răspunse Easterhouse liniştit, şi o să fie înlocuit de unul din prinţii mai neînsemnaţi ai dinastiei, care o să scape din masacru deoarece va fi răpit şi reţinut la mine acasă tocmai în acest scop. Îl cunosc foarte bine are educaţie occidentală, este pro american, slab, nehotărit şi beţiv. Va da însă legi­timitate apelurilor lansate de ceilalţi arabi pentru că va transmite şi el unul, prin radio, de la ambasada noastră din Riad. Fiind unicul spravieţuitor al dinastiei, are tot dreptul să facă apel la intrvenţia Americii pentru reinstaurarea legitimită­ţii. Şi după aceea are să rămână pe veci omul nostru.

Scanlon rămase o vreme, gânditor, apoi reveni la ceea ce‑l interesa.

— Şi cu ce o să ne alegem noi din toată treaba asta? Nu mă refer la SUA, ci la noi.

Miller interveni în discuţie. Îl cunoştea prea bine pe Scanlon şi ştia cum avea să reacţioneze.

— Mel, dacă prinţul ăsta o să conducă la Riad şi o să fie sfătuit în perma­nen­­ţă de colonelul de faţă, monopolul lui Aramco va lua sfârşit. Se vor încheia contracte noi, de tran­sport, de import, de rafinare. Şi ia ghici, cine va fi la capătul li­niei?

Scanlon dădu din cap aprobator.

— Şi când ai plănuit să aibă loc acest... eveniment?

— Probabil că ştiţi că atacul asupra Fortăreţei Musmak a avut loc în luna ianuarie a anului 1902, iar noul regat a fost în­fiinţat în 1932, le explică Easter­house. Peste cincisprezece luni, în primăvara anului 1992, regele urmează să celebreze împreună cu toţi membrii curţii cea de‑a nouăzecea aniversare a atacului şi jubileul de diamant al regatului. S‑au făcut deja planuri pen­tru organizarea unei ceremonii de multe milioane de dolari, care urmează să fie urmărită prin televiziune de spectatorii din toată lumea. În acest scop s‑a purces deja la construirea unui stadion acoperit. Eu răspund de toate sistemele compu­terizate de securitate porţi, uşi, ferestre, aer condiţionat. Cu o săptămână înainte de scara cea mare va avea loc o repetiţie generală la care urmează să participe principalii şase sute de membri ai Casei de Saud, adunaţi din toate colţurile lumii. În momentul acela vor aranja să dea lovitura Sfinţii Terorişti. După ce vor fi intrat cu toţii, uşile au să fie încuiate prin computer; cei cinci sute de soldaţi din garda regală au să aibă muniţiile defecte. Iar acestea, împreună cu mitralierele de care au nevoie cei din secta Hezballah, urmează să fie importate pe navele dumitale.

— Şi la sfârşit?

— La sfârşit, domnule Scanlon, din Casa de Saud are să se aleagă praful. Şi din terorişti la fel. Stadionul are să ia foc, iar camerele de luat vederi au să continue transmisia până când au să se topească în flăcări. Apoi noul ayatollah, autoproclamatul imam în viaţă, moştenitorul spiritului şi al sufletului lui Khome­ini, va apărea la televizor pentru a anunţa omenirii planurile sale, omenirii care tocmai a urmărit ce s‑a întâmplat pe stadion. Ceea ce, sunt sigur, va face să curgă imediat apelurile către Washington.

— Colonele, zise Miller, la cât crezi că se ridică finanţarea?

— Pentru începerea imediată a planificării anticipate, un milion de dolari. Mai târziu, două milioane pentru achiziţii din străinătate şi şperţuri în valută. În Arabia Saudită nimic. Pot face rost de un fond de câteva miliarde de riali cu care să acope­rim toate achiziţiile şi mituirile pe plan local.

Miller dădu din cap aprobator. Ciudatul vizionar nu cerea decât o nimica toată pentru ceea ce avea să realizeze.

— O să am grijă să primeşti aceşti bani, colonele. Acum, dacă nu te superi, te‑aş ruga să aştepţi puţin afară. Mi‑ar face plăcere să vii la mine la masă după ce terminăm.

Colonelul Easterhouse se întoarse să plece şi se opri o clipă la uşă.

— Există sau s‑ar putea să existe totuşi o problemă. Singu­rul factor incon­tro­­labil pe care îl pot prevedea. După câte se pare, Preşedinele Cormack este foarte hotărât să încheie un nou tratat cu Kremlinul. Probabil că acesta nu va putea să supravie­ţuiască dacă noi o să punem stăpânire pe peninsula saudită. Un om ca Preşedintele s‑ar putea chiar să refuze să trimită Forţele de Intervenţie Rapidă.

După plecarea colonelului, Scanlon se porni pe înjurături, făcându‑l pe Miller să se încrunte.

— Ştii că s‑ar putea să aibă dreptate, Cy? Doamne, Dumne­zeule, dacă Odell era la Casa Albă!

Preşedintele Cormack îl alesese personal pe Michael Odell, dar vicepreşedin­tele era şi el texan, ajuns milionar prin forţe proprii şi cu vederi mult mai de dreapta decât Cormack. Cuprins de o neobişnuită pasiune, Miller se întoarse şi‑l prinse de umăr pe Scanlon.

— Mel, m‑am tot rugat Atotputernicului în privinţa acestui om de multe, de nenumărate ori. Şi i‑am cerut un semn. Iar prin acest colonel şi prin spusele sale de adineauri, Domnul mi‑a dat semnul pe care i l‑am cerut. Cormack trebuie să plece.

La nord de Las Vegas, capitala jocurilor de noroc din Nevada, se află uriaşul teren al Poligonului Forţelor Aeriene de la Nellis, unde în mod cert jocurile de noroc nu sunt înscrise pe agendă. Pentru că această bază întinsă pe 11.274 acri deserveşte cel mai secret poligon de încercare a armamentului din Statele Unite, Poligonul de încercare Tonopah. Orice avion particular care ar încerca să pătrun­dă deasupra celor 3.012.770 de acri ai terenului de testare în timpul vreunei încercări, ar primi un sin­gur avertisment înainte de a fi doborât.

Aici, într‑o dimineaţă senină şi rece a lunii decembrie 1990, două grupuri de oameni debarcau dintr‑un convoi de limuzine pentru a asista la testarea şi de­mon­strarea unei noi arme revo­luţionare. Din primul grup făceau parte fabricanţii rachetei cu multiple lansări care reprezenta baza sistemului. Aceştia erau însoţiţi de reprezentanţi ai celor două firme asociate care con­struiseră rachetele şi pro­gra­mele electronice/avioane încorporate în armă. Ca majoritatea computerelor moderne, Despot, distrugătorul de tancuri cel mai sofisticat, nu era un dispozitiv sim­plu, ci cuprindea o întreagă reţea de sisteme complexe care, în acest caz, proveneau de la trei firme separate.

Peter Cobb era directorul administrativ şi principalul acţio­nar al firmei Zodiac VBL, Inc. specializată în vehicule blindate de luptă de unde şi iniţialele din numele firmei. Atât pentru el personal, cât şi pentru firma pe care o condu­cea, care perfec­ţionase Despotul timp de şapte ani pe propria sa cheltuială, to­tul depindea de acceptarea şi achiziţionarea armei de către Pen­tagon. Cobb n‑avea nici o urmă de îndoială Despotul depă­şea cu mult sistemul Pave Tiger şi pe mai recentul Tacit Rainbow, elaborate de firma Boeing. Ştia că Despotul răspun­dea unei preocupări constante a strategilor de la NATO izolarea primului val de tancuri sovietice de toate tipurile de cel de‑al doilea val în timpul atacului din Cîmpia Centrală germană.