Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Salut, i se adresă un glas dintr‑o parte. Studentul îşi co­bori privirea. Era înalt şi stângaci iar fata era scundă şi îndesată ca o potârniche, cu nişte ochi negri şi strălucitori. Eu sunt Jenny, continuă ea. Cred că avem acelaşi îndru­mător.

Tînărul student de 21 de ani, care venise la Oxford de peste ocean ca să urmeze cursurile penultimului an după ce îi absol­vise pe primii doi la Yale, îi zâmbi cu căldură.

— Salut. Eu sunt Simon.

Se îndreptară împreună către arcada prin care se intra în co­legiu, tânărul ducându‑şi bicicleta pe lângă el. Mai venise şi cu o zi în urmă ca să‑şi cunoască directorul, dar atunci fusese cu ma­şina. Pe la mijlocul arcadei îi întâmpină chi­pul amabil dar im­placabil al lui Tim Ward‑Barber.

— Suntem nou la colegiu, nu‑i aşa, domnule? întrebă el.

— Ăăă, da, îi răspunse Simon. Chiar prima zi, aşa cred.

— Foarte bine, atunci e cazul să învăţăm prima regulă a vieţii de aici. Nicio­dată, cu nici un chip, că sunteţi beat, drogat sau pe jumătate adormit, nu trebuie să vă împingeţi, duceţi sau conduceţi bicicleta până la capătul arcadei, domnule. Rezemă-ţi‑o aici, lângă celelalte, vă rog.

În universitate există rectori, prodecani, directori, economi, tutori, decani, profesori, recenzenţi, profesori asociaţi şi mulţi alţii cu felurite grade ierarhice. Dar portarul şef al unui colegiu face fără îndoială parte din Liga Seniorilor. Ca fost subofiţer în regimentul 16/5 Lăncieri, Tim făcuse faţă la vremea lui mai multor rânduri de plutoane.

La întoarcere Tim le făcu la amândoi un semn blajin cu ca­pul şi le spuse:

— Cred că sunteţi la doctorul Keen. În colţul Curţii, sus pe scări până la ultimul.

Ajunşi în încăperea dezordonată din capătul scărilor, unde locuia îndrumă­torul lor la istorie medievală, Simon şi Jenny i se prezentară, Jenny adresân­du‑i‑se cu „Profesore" iar Simon cu „Domnule". Doctorul Keen le zâmbi radios pe deasupra ochela­rilor.

— Să ştiţi, le spuse el plin de veselie, că nu există decât două lucruri pe care nu le îngădui. Unul este să vă irosiţi timpul vostru şi pe al meu de pomană iar celălalt să mi se spună „Domnule". „Doctor Keen" sună foarte bine. Vom ajunge încet‑încet şi la „Maurice". Şi, apropo, Jenny, nu sunt nici profe­sor. Profesorii au cu toţii fotolii şi, după cum bine vezi, la mine lipsesc; sau cel puţin nu există nici unul în stare bună.

Şi le arătă cu un gest voios colecţia de scaune tapisate pe jumătate stricate, invitându‑i să ia loc. Simon se lăsă cu toată gre­utatea într‑un fotoliu Queen Anne fără picioare, ajungând la câţiva centrimetri de podea, după care se adân­ciră într‑o discuţie despre Jan Hus şi revoluţia husită din Boemia medievală. Si­mon zâmbi. Era convins că avea să se simtă minunat la Oxford.

O simplă întâmplare îl făcu pe Cyrus Miller să stea lângă Peter Cobb la un dineu pentru strângerea unor fonduri, dineu care avea loc la Austin, Texas, cu două săptămâni mai târziu. Ura de moarte dineurile acestea şi le evita pe cât putea; dar de data asta aceasta era în favoarea unui om politic local, iar Miller cunoş­tea prea bine cât de important este să laşi nişte amintiri în lu­mea politici­enilor, la care să poţi apela mai târziu, când ai ne­voie de o favoare. Era pregătit să‑l ignore pe bărbatul de lângă el, care nu avea nici o tangenţă cu petrolul, dar Cobb lasă să‑i scape numele firmei sale şi opoziţia viscerală pe care o resimţea faţă de Tratatul Nantucket şi, prin urmare, şi faţă de omul care se afla în spatele acestuia, John Cormack.

— Împuţitul ăsta de tratat trebuie oprit cu orice preţ, zise Cobb. Trebuie să convingem cumva Senatul să refuze să‑l rati­fice.

Buletinele de ştiri din ziua respectivă anunţau că tratatul se afla în faza redactării versiunii finale şi că avea să fie semnat de ambasadorii celor două ţări de la Washington şi de la Moscova, urmând să fie ratificat de Comitetul Central de la Moscova în octombrie, după vacanţa de vară, şi prezentat Senatului înainte de încheierea anului.

— Chiar crezi că Senatul îl va refuza? îl întrebă atent Mil­ler.

Cel care urma să încheie contractul apărării se uită poso­morât în paharul din faţa sa; era al cincilea.

— Nu răspunse el. Adevărul este că reducerile de armament au fost întotdea­una foarte populare pentru marea masă a alegă­torilor, şi, cu toate divergenţele, Cormack are atât prestigiul cât şi popularitatea pentru a‑l face să treacă prin simpla forţă a personalităţii sale. Nu pot să‑l sufăr dar, ce să‑i faci, asta‑i rea­litatea.

Miller admiră realismul celui învins.

— Cunoşti cumva termenii tratatului? se interesă el.

— Destul de bine, îi răspunse Cobb. Urmează să taie zeci de miliarde de dolari din bugetul apărării. De ambele părţi ale Cortinei de Fier. Se vorbeşte de vreo 40% bilateral, bineînţe­les.

— Crezi că mai există mulţi care gândesc ca dumneata? îl în­trebă Miller.

Cobb era prea beat ca să‑şi dea seama unde voia acesta să ajungă.

— Cam toată industria apărării, mârii el. Ne paşte închide­rea definitivă a fabricilor şi pierderea totală a personalului şi a firmelor.

— Hmm. Ce păcat că nu e preşedinte Michael Odell, zise Miller gânditor.

Bărbatul de la Zodiac, Inc. râse aspru.

— Oho, ce vis frumos. Da, el s‑ar opune acestor reduceri. Dar asta nu ne e de nici un folos. Odell o să rămână tot vice iar Cormack tot preşedinte.

— Aşa crezi? îl întrebă Miller calm.

În ultima săptămână a lunii, Cobb, Moir şi Salkind se întâlneau la un dineu privat cu Scanlon şi Miller, la invitaţia spe­cială a acestuia din urmă. Se adunaseră într‑un apartament lu­xos şi discret de la Hotelul Remington din Houston. La coniac şi cafea, Miller le călăuzi gândurile spre faptul că Biroul Oval continua să fie ocupat de John Cormack.

— Trebuie neapărat să dispară de acolo, zise Miller hotărât.

Ceilalţi îl aprobară clătinând din cap.

— Nu vreau să am nici în clin, nici în mânecă de a face cu asasinarea lui, se grăbi să afirme Salkind. Şi, în orice caz, să nu uităm ce s‑a întâmplat cu Kenne­dy. După ce a murit el. Congre­sul a aprobat toate legile asupra drepturilor omu­lui pe care Kennedy n‑a izbutit să le obţină cât era în viaţă. O lovitură to­tal con­tra­productivă. Şi tocmai Johnson le‑a transformat pe toate în legi.

— Sunt întru totul de acord cu dumneata, îl aprobă Miller. Un asemenea curs al acţiunii este cu totul de neconceput. Dar trebuie să existe vreo modalitate prin care să‑l facem să îşi dea demisia.

— Spune dumneata măcar una, îl provocă Moir. Cum dra­cului poate să rea­li­zeze cineva o treabă ca asta? Individul e be­ton armat. Nu‑i implicat în nici un scandal. Doar Consiliul nu i‑a propus să candideze decât după ce s‑a asigurat de asta.

— Trebuie să existe totuşi ceva:, zise Miller. Vreun călcîi al lui Ahile. Noi avem hotărârea, contactele, finanţele. Ne trebuie un expert.

— Ce părere ai de omul tău, colonelul? îl întrebă Scanlon.

Miller scutură din cap.

— Pentru el orice preşedinte al SUA este Comandantul Su­prem. Nu, altcine­va... pe undeva... prin altă parte...

Ceea ce avea el în minte şi se hotărâse să găsească era un ti­călos subtil, necruţător, inteligent şi cu credinţă numai în faţa banului.

CAPITOLUL TREI

martie 1991

Cu treizeci de mile mai la vest de oraşul Oklahoma, se găseşte penitenciarul fede­ral numit El Reno, cunoscut sub denumirea oficială de „institu­ţie federală de corecţie". În cuvinte mai puţin pompoase, este unul dintre cele mai severe penitenciare din America în jar­gonul infractorilor, o pîrnaie nasoală. La revărsatul zorilor unei dimineţi reci de martie, o uşiţă se deschidea în cadrul porţii ameninţătoare de la intrare pentru a lăsa să‑şi facă apariţia un bărbat de statură mijlocie, obez, gălbejit la faţă de atâta stat la închisoare, fără nici un sfanţ în buzunar şi plin de înverşunare în suflet.