Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Lângă Odell erau Brad Johnson, un negru eminent din Missouri, care ţinuse prelegeri despre apărare la Corneli iar acum era consilier pentru Securitate Naţională, şi Lee Alexander, Di­rectorul CIA, care îl înlocuise pe judecătorul William Webster la câteva luni după alegerea lui Cormack. Alexander era de faţă pentru că America trebuia să afle rapid, cu ajutorul sateliţilor şi al reţelei de spionaj de la sol, dacă sovieticii aveau cumva de gând să violeze condiţiile tratatului.

Citind prevederile finale ale tratatului, cei opt bărbaţi nu aveau nici o îndoială că acesta urma să fie unul dintre cele mai controversate acorduri semnate vreodată de Statele Unite. Aripa de dreapta şi industriile legate de apărare îşi manifesta­seră deja opoziţia viguroasă la acest tratat. În 1988, pe vremea lui Reagan, Pentagonul acceptase reducerea cu 33 de miliarde de dolari a cheltuielilor planificate, pentru a ajunge la un buget total de 299 miliarde de dolari. Începând cu anul fiscal 1990, până în 1994, serviciilor li se mai ceruse să îşi reducă cheltuielile planificate cu 37,1 miliarde de dolari, 41,3 miliarde, 45,3 mi­liarde şi, respectiv, 50,7 miliarde de dolari. Dar aceste reduceri nu urmau să limiteze decât majorarea cheltuielilor. Tratatul Nantucket prevedea mari reduceri ale cheltuielilor de apărare. Şi dacă simpla reducere a majorării cheltuielilor crease o groază de probleme, Nantucket avea să dea naştere unei adevărate furori.

Deosebirea consta, după cum ţinuse să sublinieze Cormack în repetate rânduri, în faptul că reducerea plafonului de majo­rări realizată anterior nu fusese corelată cu reducerea reală a plafonului în URSS. În cadrul Nantucket­ului, Moscova accepta să‑şi reducă masiv propriile forţe, la un nivel de neînchi­puit. În plus, Cormack ştia că cele două superputeri nu prea aveau de ales. Încă de când venise la putere, trebuise să lupte împreună cu Reed, Ministrul de Finanţe, împotriva spiralei deficiturilor bugetare şi comerciale ale Americii. Acestea erau gata să scape de sub control, ameninţând să distrugă nu numai prosperitatea Americii, ci şi pe cea a întregului Occident. Cormack era la cu­rent, pe baza analizelor efectuate de proprii experiţi, cu faptul că URSS se afla în aceeaşi situaţie, chiar dacă din motive dife­rite, aşa încât îi prezentase lui Gorbaciov problema fără nici un ocoliş: eu trebuie să fac reduceri iar dumneata trebuie să reorientezi. Rusul avusese grijă de celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia; Cormack le câştigase pe cele din NATO mai întâi pe nemţi, apoi pe italieni şi pe ceilalţi membri mai mici şi, în cele din urmă, şi pe britanici. În linii mari, prevederile erau ur­mătoarele:

La forţele terestre, URSS accepta să‑şi reducă armata staţio­nată în Germa­nia de Răsărit forţa necesară unei eventuale invazii peste câmpia centrală germană cu jumătate din cele 21 de divizii de luptă, la toate categoriile. Nu aveau să fie desfiin­ţate, ci retrase dincolo de frontiera polono‑sovietică, de unde nu aveau să se mai întoarcă niciodată în apus. În plus, pe lângă această reducere, URSS urma să‑şi reducă trupele de pe întreg teritoriul sovietic cu un procent de 40%.

— Comentarii? întrebă Preşedintele.

Stannard de la Apărare care, firesc, avea cele mai serioase rezerve asupra acestui tratat presa făcuse deja speculaţii cu privire la posibila sa demisie îşi ridică privirea.

— Pentru sovietici partea asta reprezintă miezul tratatului pentru că armata reprezintă sectorul principal, zise el citându‑l direct pe preşedintele comitetului întrunit al şefilor de state majore, dar fără să recunoască acest lucru. Pentru omul de rând pare ceva fantastic, vest‑germanii sunt deja convinşi, dar nu e chiar atât de grozav.

Pentru că, pe de o parte, sovieticii n‑au cum să‑şi menţină 177 divizii de linie, ca în prezent, fără să facă apel la grupările etnice din sud mă refer la musulmani şi ştim cu toţii foarte bine că de‑abia aşteaptă să scape de ei. Iar, pe de altă parte, experţii noştri nu sunt îngrijoraţi din cauza unei armate sovietice dezorganizate, pe ei îi înspăimântă mult mai mult o ar­mată cu jumătate din efectiv, dar bine organizată. O armată profesionistă cu un efectiv redus este mult mai eficientă decât una mare şi neinstruită, cum au ruşii acuma.

— Dar dacă se retrag în interiorul URSS, îl contrazise Cor­mack, înseamnă că n‑o să mai aibă posibilitatea de a invada Germania Occidentală. Lee, dacă se hotărăsc să o aducă înapoi în Germania Răsăriteană, trecând prin Polonia, crezi că e posibil să nu‑i depistăm?

— Nu, îi răspunse şeful CIA hotărit. Pe lângă sateliţi, care ar putea fi induşi în eroare de camioane şi trenuri camuflate, cred că atât noi cât şi britanicii avem suficient de mulţi agenţi in­digeni în Polonia ca să putem să‑i depistăm. Dă‑o naibii de treabă, nici germanilor răsăriteni nu le convine să devină câmp de bătălie. Probabil că ne vor anunţa chiar ei.

— OK, ce trebuie să reducem noi? întrebă Odell.

— Unele trupe, nu multe, răspunse Johnson. Sovieticii îşi retrag zece divizii de 15.000 de oameni fiecare. Noi avem un efectiv de 326.000 de oameni în Europa Occidentală. Pentru prima oară din 1945 încoace, o să ajungem să‑i reducem sub 300.000. La 25.000 de‑ai noştri, 150.000 de‑ai lor mi se pare mai mult decât satisfăcător: înseamnă şase la unu, iar noi ne gândeam doar la patru la unu.

— Aşa e, obiectă Stannard, dar noi trebuie să acceptăm să nu ne mai instalăm cele două noi divizii grele, una de blindate şi cealaltă de infanterie mecanizată.

— Economiile de cost, Hubert? întrebă Preşedintele cu glas blând.

Avea obiceiul de a‑i lăsa pe ceilalţi să vorbească; îi as­culta cu atenţie, îşi lua câteva note succinte, făcea câteva comen­tarii penetrante şi apoi lua hotărârea. Ministrul de Finanţe era adeptul Natucketului. Acesta i‑ar fi permis să‑şi echilibreze mult mai uşor bilanţurile.

— Trei virgulă cinci miliarde divizia de blindate, trei virgulă patru miliarde infanteria, zise el. Dar acestea reprezintă doar economiile de la instalare. În continuare vom economisi trei sute de milioane de dolari pe an cât ne‑ar fi costat întreţinerea. Iar acum, că Despotul a fost anulat, mai avem încă şaptespre­zece miliarde de la cele trei sute de bucăţi pe care le aveam în program.

— Dar Despot este cel mai bun sistem de distrugere a tan­curilor din întreaga lume, protestă Stannard. La dracu', avem absolută nevoie de el.

— Pentru a distruge tancurile retrase dincolo de Brest‑Litovsk? îl întrebă Johnson. Dacă sovieticii îşi reduc tancurile din Germania de Est la jumătate, putem foarte bine să le facem faţă cu ce avem acum, avionul A‑10 şi unităţile antitanc de la sol. În plus, cu o parte din banii economisiţi o să ne putem construi noi apărări statice, permise în cadrul tratatului.

— Europenilor le place foarte mult, interveni Donaldson de la Stat. Fără să fie obligaţi să facă vreo reducere a efectivelor lor, se trezesc că le dispar din faţa ochilor nici mai mult nici mai puţin de zece‑unsprezece divizii sovietice. Mie mi se pare că noi suntem cei câştigaţi în domeniul solului.

— Hai să trecem atunci la marină, propuse Cormack.

Uniunea Sovietică accepta să distrugă, verificat, jumătate din efectivul flotei de submarine toate submarinele nucleare din clasa Hotel, Ecou şi Noiembrie şi toate Julietele, Foxtroturile, Whiskey‑urile, toţi Romeo şi Zuluşii diesel‑electrici. Dar, după cum ţinu să sublinieze imediat Stannard, submarinele nu­cleare erau deja antice şi nesigure pentru că pierdeau mereu ne­utroni şi raze gamma, iar celelalte fuseseră deja programate să dispară pentru că erau nişte modele înve­chi­te. Astfel, ruşii pu­teau să‑şi concentreze în continuare resursele şi specialiştii asu­pra celor din clasa Sierra, Mike şi Akula, cu mult superioare din punct de vedere tehnic şi, prin urmare, mult mai pericu­loase.