Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Acesta aruncă o privire în jur dar nu prea avea nimic de vă­zut; se întoarse şi începu să îşi îndrepte paşii către oraş. Deasu­pra lui îl urmăreau ochii nevăzuţi din turnurile de pază care se întoarseră apoi în altă direcţie. Alţi ochi, dintr‑o maşină par­cată în apropiere, îl urmăreau însă cu mult mai multă atenţie. Limu­zi­na uriaşă era parcată la o oarecare distanţă de poarta în­chisorii, suficient de departe ca să nu i se vadă numărul. Bărba­tul care îl urmărea prin luneta maşinii îşi lăsă jos binoclul şi murmură:

— Se îndreaptă către noi.

Peste zece minute grăsanul ajungea lângă maşină, îi arunca o privire indife­rentă şi îşi continua drumul pe lângă ea. Dar era profesionist şi antenele îi intraseră deja în alertă. Depăşise de‑acum maşina cu vreo sută de metri când motorul acesteia se trezi la viaţă. Limuzina îl ajunse din urmă şi se opri alături de el. Din ea cobori un tânăr proaspăt bărbierit, atletic, plăcut la înfă­ţişare.

— Domnul Moss?

— Cine vrea să ştie?

— Patronul meu, domnule. Doreşte să vă ofere o între­vedere.

— Şi‑mi închipui că n‑are nici un nume, observă grăsanul.

Celălalt zâmbi.

— Nu încă. Dar avem o maşină încălzită, un avion particu­lar şi nu vrem să vă producem nici un neajuns. Hai să vorbim pe şleau, domnule Moss, aveţi unde să mergeţi în altă parte?

Moss stătu câtăva vreme să reflecteze. Nici maşina, nici omul nu prea miroseau a Companie CIA sau a Birou FBI Ż, duşmanii lui înverşunaţi. Şi nici nu avea, într‑adevăr, unde să meargă în altă parte. Se urcă în spatele maşinii, se aşeză şi tânărul alături de el şi maşina porni îndreptându‑se nu înspre ora­şul Oklahoma, ci spre nord‑vest, în direcţia aeroportului Wiley Post.

În 1966, la vârsta de 26 de ani, tânâr ofiţer provincial la CIA (GS12), Irving Moss de‑abia era la prima ieşire în afara Statelor Unite în cadrul unui program Phoenix condus de Agenţie. Era perioada în care Forţele Speciale, Beretele Verzi transferau Ar­matei Vietnameze programul lor, până atunci încununat de suc­ces, pentru inima şi sufletul ţăranilor din Delta Meckongului. Armata vietnameză purcesese însă la lămurirea acestora de a nu mai colabora cu Vietcongul cu mult mai puţină îndemânare şi mult mai multă lipsă de umanitate decât Beretele Verzi. Cei de la Phoenix trebuiau să stabilească legătura cu ARVIN, în timp ce Beretele Verzi se ocupau tot mai mult de misiunile de cău­tare şi distrugere, din care reveneau adeseori cu prizonieri sau suspecţi vietcong pentru a fi interogaţi de ARVIN sub suprave­gherea celor de la Phoenix. Şi în acest moment Moss îşi desco­perise gusturile tainice şi înclinaţia adevărată.

În adolescenţă îl nedumerise şi îl deprimase foarte mult pro­pria sa lipsă de apetit sexual şi îşi amintea cu vie amărăciune ironiile pe care fusese obligat să le suporte. Îl buimăcise de ase­menea observaţia anii '50 erau o epocă de relativă inocenţă adolescentină că se simţea imediat excitat la auzul unui ţipăt ome­nesc. Pentru un astfel de om, junglele lipsite de ochi indis­creţi din Vietnam reprezentau o adevărată Peşteră a hai Alladin, plină de desfătări. Singur cu unitatea vietnameză din spatele frontului, putuse să se autonumească în funcţia de anchetator şef, care îi permitea să îi interogheze pe suspecţi asistat doar de doi caporali sud‑vietnamezi cu gândire similară.

Pentru Moss cei trei ani petrecuţi acolo fuseseră de‑a dreptul minunaţi; totul se sfârşise însă într‑o bună zi a anului 1969. când un tânăr sergent din Beretele Verzi, înalt şi musculos, se ivise pe neaşteptate din junglă cu braţul stâng plin de sânge. Superiorul său îl trimisese în spatele frontului ca să primească îngrijirile ne­cesare. Tînărul militar rămăsese câteva clipe nemişcat, uitându‑se la activitatea lui Moss, apoi se întorsese fără nici o vorbă şi îi trăznise un pumn cu mâna dreaptă direct la rădăcina nasului. Medicii din Danang îşi dăduseră toată osteneala dar oasele sep­tului erau într-atâta de sfărâmate, încât Moss trebuise să ajungă la tratament în Japonia. Chiar şi după operaţia estetică rămăsese cu nasul turtit şi aplatizat la rădăcină, iar nările îi erau atât de deteriorate, că până şi acum mai şuiera şi fonfăia atunci când respira, mai ales când era emoţionat.

Nu se mai întâlnise niciodată cu sergentul acela, nu existase nici o reclama­ţie oficială şi reuşise să‑şi acopere urmele şi să rămână în continuare în cadrul Agenţiei. Până în 1983 când, avan­sat mult în funcţie, se ocupa din partea CIA de organizarea mişcării contra din Honduras, fiind însărcinat cu supravegherea mai multor tabere din jungla de la graniţa cu Nicaragua, de unde aceşti contras, mulţi dintre ei foşti angajaţi ai înlăturatului şi nepopularului dictator Somoza, porneau în misiuni sporadice dincolo de graniţă, pe teritoriul aflat cândva sub conduce­rea lor. Un asemenea grup se întorsese într‑o zi cu un băieţandru de treisprezece ani, nu sandinist, ci doar un biet copil de ţă­rani.

Interogatoriul avusese loc într‑un luminiş dintre nişte ar­buşti, cam la vreun sfert de milă de tabăra contra, dar în aerul tropical nemişcat urletele înnebunite ale băiatului se auzeau foarte limpede până în tabără, unde nu putuse nimeni să în­chidă un ochi. Înspre ziuă ţipetele încetaseră în sfârţit. Moss se întorsese în tabără de parcă ar fi fost drogat, se aruncase pe o saltea şi căzuse într‑un somn adânc. Doi dintre comandanţii de secţie nicaraguani plecaseră pe furiş din tabără, se îndreptaseră spre arbuşti şi se înapoiaseră după douăzeci de minute ca să ceară o audienţă la comandant. Colonelul Rivas, care tocmai îşi întocmea rapoartele la lumina petromaxului sâsâitor, îi primi pe cei doi guerillas în cortul său şi îi ascultă timp de câteva minute.

— Noi nu mai putem să lucrăm cu individul ăsta, zise pri­mul în încheiere. Am vorbit cu băieţii. Toţi gândesc la fel, Colo­nel.

— Es malsano, adăugă celălalt. Un animal.

Colonelul Rivas oftă. Făcuse cândva parte din detaşamentele morţii ale lui Somoza şi la vremea lui ridicase mulţi sindicalişti şi nemulţumiţi de prin paturile lor. Asistase la mai multe execu­ţii, ba chiar şi participase la unele dintre ele. Dar copii... Se în­tinse după radioemiţător. N‑avea nevoie de nici o revoltă şi nici de dezertare în masă printre guerillas. Imediat după mijirea zo­rilor, în tabără aterizase zgomotos un elicopter militar american din care îşi făcuse apariţia un bărbat îndesat, brunet care se întâmpla să fie proaspăt numitul locţiitor al şefului Secţiei latino‑americane din cadrul CIA şi care tocmai se afla într‑un tur de recunoaştere pentru a se familiariza cu noul domeniu. Rivas îl însoţise pe american la arbuşti, de unde se întorseseră în câteva minute.

Irving Moss se trezi pentru că cineva dădea cu piciorul în stinghia patului. Îşi ridică privirea împăienjenită de somn şi zări un bărbat în uniformă verde de camuflaj care se uita de sus la el.

— Moss, ai fost dat afară, îi spuse bărbatul.

— Da' tu cine dracu' eşti? îl întrebă Moss.

Acesta îi răs­punse.

— Unul de‑al lor, rânji Moss dispreţuitor.

— Da, unul de‑al lor. Iar tu eşti dat afară. Afară din Hon­duras şi afară din Agenţie.

Îi arătă o bucată de hârtie.

— Asta nu vine de la Langley, protestă Moss.

— Nu, asta vine de la mine, îl lămuri bărbatul. Eu vin de la Langley. Ia‑ţi bagajul şi urcă‑te în elicopter.