Michael Ondaatje - Pacientul englez

O forfoteală în tavan, ca un şoricel.

Se opri cu valiza în mână la capătul îndepărtat al coridorului, îşi lăsă jos bagajul şi făcu cu mâna prin întuneric şi peste băltoacele intermitente de lumină din jurul lumânărilor. Nu se auzi nici un zgomot de paşi când se apropie de ea, nici un sunet pe podea, şi asta o surprinse, i se păru cunoscut şi mângâietor faptul că putuse să intre în intimitatea ei şi a pacientului englez fără stridenţă.

Când trecea pe lângă lămpile aşezate de-a lungul coridorului, acestea îi aruncau umbra departe, înainte. Fata lungi fitilul lămpii cu ulei, şi cercul de lumină din jurul ei crescu. Stătu nemişcată, cu cartea în poală, iar el se apropie şi apoi i se ghemui alături ca un unchi.

— Spune-mi ce e o amigdală.

Privirea ei fixându-l.

— Mereu mi-aduc aminte cum te-ai năpustit afară din spital, urmată de doi bărbaţi.

Fata încuviinţă din cap.

— Pacientul tău e acolo? Pot să intru?

Clătină din cap că nu, şi continuă să clatine până ce el vorbi din nou.

— Atunci îl văd mâine. Spune-mi doar unde să mă aşez. N-am nevoie de cearşafuri. E vreo bucătărie pe aici? Ce ciudată călătorie am făcut până să te găsesc.

O dată plecat pe coridor, ea se întoarse la masă şi se aşeză, tremurând. Având nevoie de această masă, de această carte pe jumătate terminată, ca să-şi vină în fire. Un bărbat cunoscut venise cale lungă cu trenul şi urcase pe jos şapte kilometri din sat şi păşise de-a lungul coridorului până la masa aceasta, numai pentru a o vedea. După câteva minute intră în camera englezului şi rămase în picioare lângă el, privindu-l. Lumină de lună stropind frunzişul de pe pereţi. Era singura lumină în care acel trompe l’oeil [6] Trompe l’oeil — pictură sau ornament oferind o iluzie convingătoare a realităţii. părea convinigător. Putea să culeagă o floare de acolo şi să şi-o prindă la rochie.

Bărbatul pe nume Caravaggio deschide toate ferestrele din cameră, să poată auzi sunetele nopţii. Se dezbracă, îşi masează uşor gâtul cu palmele şi, o vreme, stă întins pe patul nefăcut. Freamătul copacilor, sfărâmarea lunii în peşti de argint săltând pe frunze de ochiul-boului, afară.

Luna îl învăluie ca o piele, ca o peliculă de apă. O oră mai târziu, Caravaggio e pe acoperişul vilei. Acolo sus, în vârf, vede bucăţile bombardate de pe pantele acoperişurilor, cele două pogoane de grădini şi livezi devastate care înconjoară clădirea. Cuprinde cu privirea locul acesta în care se află, în Italia.

Dimineaţa, lângă fântâna arteziană, pornesc o discuţie precaută.

— Acum, dacă tot eşti în Italia, ai putea să mai înveţi despre Verdi.

— Ce? Fata îşi ridică privirea din aşternuturile pe care le spală în fântână.

El îi aminteşte.

— Mi-ai spus o dată că erai îndrăgostită de el.

Hana îşi pleacă privirea, jenată.

Caravaggio se plimbă prin jur, privind pentru prima dată clădirea, uitându-se în jos de pe verandă în grădină.

— Da, erai nebună după el. Ne făceai capetele calendar la toţi cu noile tale informaţii despre Giuseppe. Ce om! Perfect în toate privinţele, spuneai. Trebuia să fim cu toţii de acord cu tine, o mândruţă de şaisprezece ani.

— Mă întreb ce s-a întâmplat cu ea. Întinde cearşaful spălat peste buza fântânii.

— Erai o persoană cu o voinţă de fier.

Ea păşeşte peste lespezile de piatră, cu iarbă răsărind prin crăpături. El îi priveşte picioarele în ciorapi negri, rochia subţire, cafenie. Ea se apleacă peste balustradă.

— Cred că am venit aici pentru Verdi, trebuie să recunosc, ceva în adâncul sufletului m-a îndemnat să vin, pentru Verdi. Şi apoi, desigur, şi tu plecaseşi, şi tata plecase la război… Ia uite şoimii. Vin aici în fiecare dimineaţă, în rest, totul e lovit şi făcut fărâme pe aici. Singura sursă de apă din întreaga vilă e fântâna aceasta. Aliaţii au demontat ţevile de apă când au plecat. Au crezut că asta o să mă convingă să plec şi eu.

— Ar fi trebuit să pleci. Încă n-au curăţat regiunea. Peste tot sunt bombe neexplodate.

Ea se apropie de el şi îi acoperă cu degetele gura.

— Mă bucur că eşti aici, Caravaggio. Tu şi nimeni altcineva. Nu-mi spune că ai venit ca să încerci să mă convingi să plec.

— Aş vrea să găsesc un mic bar cu un Wurlitzer [7] Wurlitzer — pian electric. şi să beau un pahar fără nici o bombă blestemată explodând prin jur. Să-l ascult pe Frank Sinatra cântând. Trebuie să facem rost de nişte muzică, spune. I-ar prinde bine pa. cientului tău.

— El încă mai e în Africa.

O priveşte, aşteptând să spună mai mult, dar nu mai e :nimic de zis despre pacientul englez. El murmură:

— Unii englezi iubesc Africa. O parte din mintea lor reflectă întocmai deşertul. Aşa se face că nu se simt străini acolo.

O vede încuviinţând uşor din cap. O faţă îngustă, cu părul tuns scurt, lipsită de masca şi misterul pletelor ei lungi. Măcar pare a fi împăcată în această lume a ei. Fântâna susurând în spate, şoimii, grădina devastată a vilei.

Poate că aşa e cel mai bine să ieşi dintr-un război, gândeşte el. Un bărbat ars de îngrijit, câteva cearşafuri de spălat într-o fântână, o cameră pictată ca o grădină. Ca şi cum tot ce-a mai rămas e o capsulă din trecut, cu mult înainte de Verdi, familia Medici plănuind să construiască o nouă balustradă sau o fereastră, ridicând o lumânare noaptea alături de un arhitect invitat — cel mai bun arhitect al secolului al cincisprezecelea — şi cerându-i să creeze ceva mai potrivit care să încadreze acel peisaj anume.

— Dacă rămâi, spune ea, o să avem nevoie de mai multă mâncare. Am plantat nişte legume în grădină, avem un sac de fasole, dar ne trebuie nişte pui. Se uită la Caravaggio, ştiindu-i deprinderile din trecut, fără însă a o spune cu voce tare.

— Mi-am pierdut sângele rece, spune el.

— O să vin cu tine atunci, se oferă Hana. O facem împreună. Poţi să mă înveţi să fur, să-mi arăţi ce să fac.

— Nu mă înţelegi. Mi-am pierdut curajul.

— Cum aşa?

— Am fost prins. Aproape că mi-au retezat mâinile astea blestemate.

Câteodată, noaptea, când pacientul englez doarme, sau chiar după ce a citit un timp singură alături de camera lui, pleacă în căutarea lui Caravaggio. Îl găseşte de obicei în grădină, întins pe buza de piatră a fântânii, privind în sus la stele, sau dă peste el pe una dintre terasele de jos. Cu vremea asta de vară timpurie, îi e greu să stea înăuntru noaptea. Cel mai adesea e pe acoperiş, lângă coşul sfărâmat, dar se strecoară jos în tăcere când vede silueta fetei traversând terasa în căutarea lui. Îl întâlneşte alături de statuia decapitată a unui conte, pe-al cărui ciot de gât îi place să se aşeze uneia dintre pisicile locului, solemnă şi salivând, când se ivesc oamenii. O face întotdeauna să creadă că ea este aceea care l-a găsit pe acest bărbat care cunoaşte bine noaptea, care, beat, susţine că fusese crescut de o familie de bufniţe.

Ei doi pe un promontoriu, Florenţa şi luminile ei într-o zare. Uneori îi pare agitat, alteori prea calm. Ziua îi poate observa mai bine mişcările, îi vede braţele înţepenite deasupra mâinilor bandajate, vede cum i se răsuceşte întreg trupul, nu numai gâtul, când ea arată cu degetul spre ceva, mai sus, pe deal. Dar fata nu i-a spus nimic despre toate acestea.

— Pacientul meu susţine că oasele de păun măcinate sunt un leac excelent.