Michael Ondaatje - Pacientul englez

În deşert e uşor să-ţi pierzi simţul orientării. Când am căzut din cer şi m-am prăbuşit în deşert, în acele albii pline de galben, singurul gând îmi era: Trebuie să-mi fac o plută… trebuie să-mi fac o plută.

Şi în acel loc, deşi eram afundat în nisipuri uscate, ştiam că mă aflu printre fiinţele apelor.

În Tassili am văzut gravuri în stâncă datând dintr-o vreme când locuitorii Saharei vânau căluţi de mare din bărci de trestie. În Wadi Sura am văzut peşteri ale căror pereţi erau acoperiţi cu desene de înotători. Iar aici fusese un lac. Puteam să-i trasez conturul pe un zid, pentru ei. Puteam să-i conduc spre ţărmurile sale de acum şase mii de ani.

Întreabă un marinar care este cea mai veche velă cunoscută, şi-ţi va descrie o pânză în formă de trapez atârnată de catargul unei bărci de trestie — pe care o poţi vedea în desenele pe stâncă din Nubia. Pre-dinastică. În deşert încă se mai găsesc harpoane. Aceştia erau locuitori ai apelor. Chiar şi azi caravanele au forma unui râu. Totuşi, azi apa este aici străină. Apa este în exil, adusă înapoi în sticle şi bidoane, fantasma dintre mâini şi gură.

Când eram pierdut printre ei, fără a şti sigur unde mă aflam, nu aveam nevoie decât de numele unei coline, de un obicei al locului, o celulă a acestei vietăţi istorice, pentru ca harta întregii lumi să alunece înapoi în matca sa.

Ce ştiau cei mai mulţi dintre noi despre asemenea colţuri ale Africii? Armatele Nilului mărşăluiau încolo şi încoace — un câmp de luptă pătrunzând o mie cinci sute de kilometri spre inima deşertului. Tancuri-ogar, tunuri Blenheim cu rază medie de acţiune. Avioane Gladiator de vânătoare, biplanoare de luptă. Opt mii de soldaţi. Dar cine era duşmanul? Cine erau aici aliaţii — pe câmpiile fertile din Cirenaica, în mlaştinile sărate din El Agheila? întreaga Europă îşi purta războaiele în Africa de Nord, la Sidi Rezegh, la Baguoh.

Călătorise pe o targa dusă de Beduini timp de cinci zile, pe întuneric, cu trupul acoperit. Stătea învelit în pânza îmbibată în untdelemn. Apoi, brusc, temperatura scăzu. Ajunseseră în valea dintre zidurile roşii ale înaltului canion, alăturându-se celorlalţi din acel trib acvatic al deşertului, acel popor care se revărsa şi plutea peste nisipuri şi pietre, cu veşmintele sale albastre unduindu-se ca o ploaie de lapte sau ca o aripă. Ridicară pânzele moi de peste el, din sugerea trupului său. Se afla în pântecul încăpător al canionului. Şoimii din văzduh deasupra lor coborând de o mie de ani spre acea fisură din stâncă în care îşi făceau cuibul.

În zori îl duseră în colţul cel mai îndepărtat din siq [4] Siq (în arabă) — defileu îngust între două coline înalte. . Acum vorbeau cu glas tare în jurul său. Dialectul lor luminând totul. Se afla aici din cauza armelor îngropate.

Fu purtat înspre ceva, cu ochii legaţi, aţintiţi drept îna inte, cu braţul îndrumat să se întindă cam la un metru distanţă. După zile în şir de călătorie, să-şi ridice braţul pestei acest metru. Să se aplece şi să atingă ceva cu un scopl anume, cu braţul încă dirijat, cu palma deschisă în jos. Atinse ţeava Sten, iar mâna călăuzitoare se retrase. Printre voci, o pauză. Se afla aici pentru a le tălmăci armele.

„Mitralieră Breda, doisprezece milimetri. Din Italia.”

Desfăcu percutorul, băgă înăuntru un deget, nu găsi nici un glonţ, îl închise din nou şi apăsă pe trăgaci. Pac. „O puşcă celebră”, murmură. Fu purtat din nou mai încolo.

„Franţa, Châttelerault, şapte virgulă cinci milimetri. Mitralieră uşoară. O mie nouă sute douăzeci şi patru.”

„Germania, şapte virgulă nouă milimetri, MG-Cincisprezece, din forţele aeriene.”

Fu purtat prin faţa fiecărei arme. Puştile datau din perioade diferite şi proveneau din mai multe ţări, un muzeu în deşert. Urmărea cu degetul conturul patului şi magaziei puştii sau îi pipăia cătarea. Rostea numele armei, apoi era purtat către alta. Opt arme aşezate solemn înaintea lui. Le pronunţa numele, întâi în franceză, apoi în limba tribului. Dar ce importanţă avea pentru ei? Poate că nu le trebuiau numele puştilor, ci doar să se convingă că el le cunoştea.

Fu apucat din nou de încheietură, iar mâna îi fu vârâtă într-o cutie cu cartuşe. Într-o altă cutie, în dreapta, erau alte gloanţe, acestea însă de şapte milimetri. Mai încolo, altele.

În copilărie fusese crescut de o mătuşă; pe iarba din grădină, ea risipise un pachet de cărţi de joc cu faţa în jos şi îl învăţase un joc numit Pelmanism. Fiecare jucător avea voie să întoarcă câte două cărţi, şi în cele din urmă, din memorie, trebuia să alcătuiască perechi. Toate acestea fuseseră într-o altă lume, cu pârâuri pline de păstrăvi, cu cântece de păsări pe care le putea recunoaşte după câte un crâmpei şovăielnic. O lume în care toate lucrurile aveau nume. Acum, cu faţa acoperită de masca sa de ierburi verzi, culegea câte un cartuş, îl ducea, purtat de cărăuşii săi, dirijându-i spre o armă anume, o încărca, lăsa piedica şi, ţintind în sus, trăgea. Sunetul plesnind dezlănţuit în pereţii canionului. Căci ecoul este sufletul vocii înălţându-se în spaţii goale. Un om luat drept ursuz şi nebun scrisese acea frază într-un spital englez. Dar el, aici, în acest deşert, era sănătos la cap, îşi avea mintea clară, ridicând cărţile de joc, împerechindu-le cu uşurinţă, zâmbindu-i larg mătuşii şi trăgând un foc în aer la fiecare combinaţie reuşită, şi, treptat, bărbaţii nevăzuţi din jurul său începură să salute fiecare salvă cu o ovaţie. Se întorcea într-o direcţie, apoi revenea, de data asta la mitraliera Breda, întins pe ciudatul său palanchin uman, urmat de un bărbat cu un cuţit, care cioplea coduri paralele pe cutia de cartuşe şi pe patul puştii. Îi creştea inima la toate acestea — mişcarea şi uralele de la capătul singurătăţii sale. Asta era răsplata, propriile sale cunoştinţe, pentru oamenii care îl salvaseră în acest scop anume.

Călătorind cu ei, poposeşte în unele sate în care nu există femei. Cunoştinţele lui sunt trecute mai departe, de la un trib la altul, ca un obiect folositor. Triburi de opt mii de oameni. Se cufundă în obiceiuri locale, muzică specifică. Legat la ochi aproape tot timpul, aude în tribul Mzina cântece invocând apa, bucuria din ele, dansuri dahhiya, flaute folosite pentru a purta mesaje la vreme de pericol, un fluier dublu numit makruna (cu una dintre ţevi suflând doar un zumzăit monoton). Apoi intră în ţinutul lirelor cu cinci coarde. Un sat sau o oază de preludii şi interludii. Dans antifonic.

I se dăruieşte vederea doar după lăsarea întunericului, când îi poate zări pe temnicerii şi salvatorii săi. Acum ştie unde se află. Unora le desenează hărţi mai întinse decât propriul lor ţinut, iar altora le explică cum funcţionează armele de foc. Muzicanţii sunt aşezaţi înaintea lui de cea-l laltă parte a focului. Notele lirei simsimiya, risipite de ol suflare de vânt. Astfel, sunetele plutesc spre el pe deasupra flăcărilor. Un băiat dansează şi, în acea lumină, e cel mai ispititor lucru pe care l-a văzut vreodată. Umerii lui palizi ca foaia de papirus, lumina focului sclipind în sudoarea de pe pântecul lui, goliciunea întrezărită prin deschiderile pânzei albastre care îl învăluie ca o ademenire din cap până-n picioare, prin care poate fi întrezărit ca flacăra unui fulger întunecat.

Deşertul înnoptat îi înconjoară, străbătut de un şir nedesluşit de furtuni şi caravane. Întotdeauna sunt secrete şi pericole în preajma lui, ca atunci când, orb, şi-a mişcat mâna şi s-a tăiat într-o lamă dublă căzută în nisip. Uneori nu ştie dacă toate acestea nu sunt vise, tăietura atât de fină încât nu lasă în urma sa nici o durere, iar el e nevoit să-şi şteargă sângele frecându-şi mâna de cap (faţa fiindu-i încă de neatins) pentru a le atrage atenţia paznicilor săi asupra rănii. Acest sat lipsit de femei în care a fost adus într-o tăcere deplină, sau acea lună de zile în care n-a zărit luna, Fuseseră toate acestea imaginate? Visate de el în învelişul său de untdelemn şi pânză şi întuneric?