Michael Ondaatje - Pacientul englez

Ploua mereu şi era frig, şi în lume nu exista nici o ordine, cu excepţia marilor hărţi ale artei, care dădeau dovadă de judecată, credinţă şi sacrificiu. Armata a opta atingea râu după râu, toate cu podurile distruse, şi unităţile lor de genişti coborau malurile pe scări de funie sub focul inamicului şi înotau sau înaintau în picioare prin apă până la malul celălalt. Hrană şi corturi erau pierdute în apă. Soldaţi dispăreau, legaţi de echipamentul pe care-l cărau. O dată ajunşi la celălalt mal, geniştii încercau să iasă din apă, îşi înfigeau mâinile până la încheieturi în zidul de noroi al malului vertical şi stăteau atârnaţi acolo. Îşi doreau ca mâlul să se întărească şi să-i ţină.

Tânărul genist sikh îşi lipi obrazul de malul de noroi şi se gândi la chipul reginei din Saba, la urzeala pielii ei. Nu găsea nici o alinare în acest râu, numai dorul lui de ea, care uitr-un fel îl încălzea. Îi ridica voalul din păr. Îşi aşternea mâna dreaptă între gâtul şi bluza ei măslinie. Şi el era obosit şi trist, ca şi regele înţelept, ca şi regina vinovată, pe care îi zărise la Arezzo cu două săptămâni înainte.

Atârna suspendat deasupra apei, cu mâinile încleştate în malul de noroi. Caracterul, acea artă subtilă, dispăruse dintre ei în acele zile si nopţi, mai exista doar prin vreo carte sau pe vreun perete pictat. Cine purta mai multă tristeşe în fresca acelei cupole? Se înclină puţin, să se odihnească pe pielea gingaşului ei gât. Se îndrăgosti de ochiul ei plecat. Această femeie care într-o bună zi avea să cunoască sanctitatea tuturor podurilor.

Noaptea, în patul de campanie, cu braţele înălţate, drepte, pierzându-se în zare ca două armate. Nu exista nici o promisiune a vreunei soluţii sau victorii cu excepţia pactului temporar dintre el şi capetele încoronate din fresca pictată, care aveau să-l uite, nu aveau să-i recunoască ni-l ciodată existenţa sau să-i observe vreodată prezenţa, el, un I sikh, suit până la jumătatea unei scări de genist în ploaie, construind un pod Bailey pentru oştirea din urma sa. Dai el îşi amintea pictura poveştii lor. Şi când, o lună mai târziu, batalioanele ajunseră până la mare după ce trecuseră prin toate încercările, şi apoi intrară în orăşelul de coasta Cattolica, iar geniştii curăţară plaja de mine pe o porţiune lată de douăzeci de metri pentru ca soldaţii să poată intra goi în mare, el se apropie de unul dintre medievalişti, cu care se împrietenise — care pur şi simplu vorbise o dată cu el şi cu care împărţise o conservă de carne — şi se oferi să-i arate ceva în schimbul amabilităţii sale.

Genistul luă o motocicletă Triumf, îşi legă de braţ o lanternă purpurie de semnalizare şi o porniră înapoi pe acelaşi drum — înapoi, spre şi prin oraşe acum inofensive, precum Urbino şi Anghiari, de-a lungul culmilor vălurite ale lanţului muntos care forma coloana vertebrală a Italiei, cu bătrânul ghemuit în spatele lui, ţinându-se strâns de el, şi apoi o luară în jos pe latura vestică spre Arezzo. Noaptea piaţa era pustie, lipsită de soldaţi, şi genistul opri în faţa bisericii. Îl ajută pe medievalist să coboare, îşi adună echipamentul şi intră în biserică. Înăuntru, un întuneric mai răcoros. Un gol mai înalt, umplut de sunetul ghetelor lui. Din nou mirosi piatra şi lemnul străvechi. Aprinse trei semnale luminoase. Aruncă sistemul de scripeţi peste coloanele de deasupra naosului, apoi lansă un piron deja legat cu sfoară spre o grindă înaltă de lemn. Profesorul se uita uluit la el, aruncând din când în când câte-o privire în sus, în vastul întuneric. Tânărul genist se învârti în jurul lui şi îi înnodă un laţ peste talie şi umeri, şi îi prinse o mică lumină semnalizatoare pe piept.

Îl lăsă acolo, lângă balustrada de unde se împărţeau cuminecăturile, şi sui cu zgomot scările până la nivelul superior, unde era celălalt capăt al funiei. Apucându-l, păşi de pe balcon în golul înnoptat, iar bătrânul fu săltat simultan, ridicat rapid până ce, când genistul atinse pământul, rămase legănându-se uşor prin aer la un metru de zidurile acoperite cu picturi, lumina aprinzând în jurul său o aureolă de raze. Ţinând încă funia, genistul înainta până ce omul se legănă spre dreapta şi se opri plutind înaintea Fugii împăratului Maxenţiu.

După cinci minute îl lăsă jos. Aprinse un semnal luminos pentru sine şi se caţără în cupolă până în miezul albăstruiul profund al cerului artificial. Îşi aminti stelele sale de aur din ziua în care le privise prin binoclu. Uitându-se în jos, îl zări pe medievalist aşezat pe o bancă, istovit. Avea acum senzaţia adâncimii acestei biserici, nu a înălţimii ei. Esenţa ei fluidă. Golul şi întunecimea ei de fântână. Lumina îi ţâşnea din mână ca o baghetă magică. Se îndreptă spre faţa ei, Regina sa a Tristeţii, şi mâna lui cafenie se întinse spre gâtul ei gigantic.

Soldatul sikh îşi pune cortul într-un colţ îndepărtat al grădinii, unde Hana bănuieşte că, în trecut, crescuse levănţică. Găsise frunze uscate în locul acela, pe care le frecase între degete şi le recunoscuse după miros. Câteodată, după ploaie, încă le mai simte aroma.

La început soldatul nu intră deloc în casă. Trece pe lângă clădire cu vreo treabă sau alta, toate legate de dezamorsarea minelor. Mereu respectuos. Cu un mic semn din cap. Hana îl vede spălându-se într-un lighean cu apă de ploaie aşezat cu grijă pe un cadran solar. Robinetul din grădină, folosit mai demult pentru a uda straturile de seminţe, este acum secat. Îi zăreşte pieptul dezgolit, cafeniu, când se stropeşte cu apă ca o pasăre cu aripa. În timpul zilei îi observă mai ales braţele în cămaşa militară cu mâneci scurte, şi puşca pe care o poartă întotdeauna cu el, chiar dacă acum, pentru ei, războiul pare a se fi sfârşit.

Are diferite posturi cu puşca — sprijinită parţial, sau trecută pe sub coatele pe jumătate îndoite, când e purtată pe umeri. Uneori se întoarce brusc, dându-şi seama că e privit. Este un supravieţuitor al propriilor temeri, ocoleşte orice i se pare suspect, acceptând privirea ei în această panoramă, ca şi cum ar susţine că se poate descurca în orice situaţie.

Traiul lui independent este o uşurare pentru ea, pentru toţi cei din casă, deşi Caravaggio bombăne pe seama faptului că genistul fredonează întruna cântece occidentale pe care le-a învăţat singur în trei ani de război. Celălalt genist care sosise o dată cu el pe furtună, pe nume Hardy, e încartiruit în altă parte, mai aproape de oraş, deşi fata i-a văzut lucrând împreună, intrând într-o grădină cu instrumentele lor magice, să îndepărteze minele.

Câinele s-a ataşat de Caravaggio. Tânărul soldat, care aleargă şi ţopăie cu câinele pe cărare, refuză să-i dea mâncare de orice fel, considerând că acesta trebuie să se descurce singur. Dacă soldatul găseşte ceva de mâncare, o mănâncă el. Bunăvoinţa lui se opreşte aici. În unele nopţi doarme pe parapetul care veghează peste vale, strecurân-du-se în cort doar dacă plouă.

Şi el, la rândul lui, observă peregrinările nocturne ale lui Caravaggio. În două rânduri genistul îl urmăreşte de la distanţă. Dar, după două zile, Caravaggio îl opreşte şi îi spune: Nu te mai ţine după mine. El începe să tăgăduiască, dar bărbatul mai vârstnic îşi pune mâna peste faţa lui care minte şi îl amuţeşte. Astfel, soldatul ştie: Caravaggio l-a simţit în nopţile dinainte. În orice caz, urmărirea era doar o rămăşiţă a unei deprinderi învăţate în timpul războiului. Aşa cum, până în ziua de azi, are dorinţa să ţintească cu puşca şi să apese pe trăgaci şi să lovească ţinta cu precizie. Ocheşte iar şi iar nasul unei statui sau unul dintre şoimii cafenii rotindu-se pe cer deasupra văii.