Michael Ondaatje - Pacientul englez

noapte între hana şi caravaggio în plimbarea lor prin grădină. Acum el începe să vorbească în felul lui binecunoscut, încet şi tărăgănat.

— Eram la o petrecere de ziua cuiva, noaptea târziu, pe Danforth Avenue. Restaurantul Night Crawler. Ţi-aduci aminte, Hana? Fiecare a trebuit să se ridice în picioare şi să cânte un cântec. Tatăl tău, eu, Giannetta, ceilalţi prieteni, ai spus că vrei şi tu — pentru prima dată. Erai încă la şcoală pe vremea aceea, şi învăţaseşi cântecul la ora de franceză.

Erai foarte serioasă, te-ai suit pe un scaun şi apoi un pas mai sus, pe masa de lemn, printre farfurii şi lumânări aprinse.

Alonson fon!

Ai cântat, cu mâna stângă pe inimă. Alonson fon! Jumătate din lumea de acolo habar n-avea ce naiba spuneai, şi poate că nici tu nu ştiai exact ce însemna fiecare cuvânt, dar ştiai despre ce era vorba în cântec.

Adierea din fereastră îţi învolbura fusta aproape atingând-o de-o lumânare, iar gleznele îţi păreau albe ca o flacără în acel bar. Ochii tatălui tău privind în sus spre tine, miraculoasă în limba asta nouă, mesajul revărsându-se aşa de clar, fără greşeli, fără ezitări, şi flacăra lumânărilor dansând fără să-ţi atingă rochia, dar foarte, foarte aproape. La sfârşit ne-am ridicat toţi în picioare şi tu ai coborât de pe masă drept în braţele lui.

— Ţi-aş desface bandajele alea de la mâini. Ştii, sunt totuşi infirmieră.

— Îmi sunt comode. Ca nişte mănuşi.

— Cum ai păţit aşa ceva?

— Am fost prins sărind de la fereastra unei femei. Femeia aceea despre care ţi-am povestit, care a făcut poza. N-a fost vina ei.

Îl strânge de braţ, frământându-i muşchii.

— Dă-mi voie. Îi trage mâinile bandajate afară din buzunarele hainei. Le-a văzut, cenuşii în lumina zilei, dar, la această oră târzie, sunt aproape luminoase.

În timp ce ea desface bandajele, el se dă înapoi, fâşia albă revărsându-se din braţele lui ca şi cum ar fi un magician, până se eliberează de ele. Ea se apropie de unchiul din copilărie, îi vede ochii încercând să-i păstreze privirea, ca să întârzie momentul, şi atunci se uită numai şi numai în ochii lui.

Mâinile lui împreunate ca un vas uman. Le atinge în timp ce faţa ei se înalţă spre obrazul lui, apoi se cuibăreşte în scobitura gâtului. Ceea ce ţine în mână pare a fi compact, vindecat.

— Îţi spun că a trebuit să mă tocmesc pentru ce mi-au lăsat.

— Cum ai reuşit?

— Toate talentele alea pe care le aveam.

— Aha, mi-aduc aminte. Nu, nu te mişca. Nu te îndepărta.

— E un timp ciudat, sfârşitul acesta al războiului.

— Da. O perioadă de adaptare.

— Da.

El îşi înalţă mâinile făcute căuş, ca şi cum ar vrea să cuprindă în ele arcul lunii.

— Mi-au tăiat amândouă degetele mari, Hana. Uite.

Îşi întinde mâinile spre ea. Arătându-i direct ceea ce doar întrezărise. Îşi întoarce o mână pe cealaltă parte, ca şi cum ar vrea să-i demonstreze că nu e nici o şmecherie, că ceea ce arată ca branhiile unui peşte este locul de unde îi fusese retezat policarul. Îşi întinde mâna spre bluza ei.

Ea simte pânza ridicându-se undeva, sub umăr, unde el o apucase între două degete şi o trăgea uşurel spre sine.

— Uite aşa ating eu bumbacul.

— Când eram mică mi te imaginam mereu ca pe Scarlet Pimpernel [11] Scarlet Pimpernel — Macul Roşu; roman de aventuri scris de baroana Orczy în 1905; eroul este un tânăr aristocrat englez al cărui sigiliu, pe un inel, este un mac înflorit. , şi, în visele mele, ieşeam cu tine noaptea pe acoperişuri. Te întorceai acasă cu sandvişuri prin buzu-nare, penare, partituri de pe vreun pian din Forest Hill, toate pentru mine.

Vorbeşte spre noaptea feţei lui, o umbră de frunze dansând peste gura lui ca dantela unei femei bogate.

— Îţi plac femeile, nu? Ţi-au plăcut.

— Îmi plac. De ce la timpul trecut?

— Acum pare lipsit de importanţă, cu războiul şi cu toate astea.

El dă din cap şi umbra frunzelor alunecă de pe faţa lui.

— Erai ca unul dintre acei artişti care pictează numai noaptea; lumina lor — singura rămasă aprinsă pe strada unde locuiesc. Asemeni culegătorilor de viermi, cu vechile lor cutii de cafea legate de glezne şi coiful de lumină îndreptat în jos spre iarbă. Prin toate parcurile oraşului. M-ai dus în locul acela, cafeneaua în care se vindeau viermii. Era ca o bursă de valori, mi-ai zis, unde preţul viermilor cădea şi se ridica, cinci centime, zece centime. Puteai să te ruinezi sau să faci o avere. Ţi-aduci aminte?

— Da.

— Hai să ne întoarcem spre casă, se lasă răcoarea.

— Marii hoţi de buzunare se nasc cu degetul arătător şi cel mijlociu aproape de aceeaşi lungime. Nu trebuie să-şi bage mâna aşa de adânc într-un buzunar. Marea diferenţă pe care o face un centimetru.

Se îndreaptă spre casă, pe sub copaci.

— Cine ţi-a tăiat degetele?

— Au găsit o femeie s-o facă. S-au gândit că ar fi mai usturător. Au adus-o pe una dintre infirmierele lor. Încheieturile mâinilor mele legate de picioarele mesei. După ce mi-au tăiat policarele, mâinile mi s-au scurs afară din cătuşe, lipsite de vlagă. Ca o dorinţă pusă în vis. Dar omul care o chemase, el era de fapt răspunzător — el era capul. Ranuccio Tommasoni. Ea n-avea nici o vină, nu ştia nimic despre mine, numele sau naţionalitatea sau ce anume făcusem.

Când intrară în casă, pacientul englez striga. Hana se desprinse de Caravaggio, iar el o privi urcând scările în goană, tenişii ei fulgerând prin aer pe când suia şi cotea brusc o dată cu balustrada.

Vocea inunda coridoarele. Caravaggio intră în bucătărie, rupse o bucată de pâine şi o urmă pe Hana sus pe scări. Pe măsură ce se apropia de cameră, strigătele deveneau mai disperate. Când intră în dormitor, englezul se holba la un câine — capul câinelui dat puţin pe spate, ca şi cum ar fi fost buimăcit de ţipete. Hana se întoarse spre Caravaggio şi zâmbi.

— N-am mai văzut un câine de ani de zile. Tot războiul n-am văzut un câine.

Se ghemui şi luă în braţe animalul, mirosindu-i blana şi, în ea, aroma ierburilor de pe deal. Îl împinse pe câine spre Caravaggio, care îi întindea colţul de la pâine. În acel moment englezul dădu cu ochii de Caravaggio şi împietri cu gura căscată. Trebuie să i se fi părut că acel câine — acum ascuns în spatele Hanei — se prefăcuse într-un om. Caravaggio luă animalul în braţe şi părăsi odaia.

M-am tot gândit, spuse pacientul englez, şi cred că asta trebuie să fie camera lui Poliziano. Vila asta în care suntem trebuie să fi fost a lui. După apa care ţâşneşte din zid, fântâna aceea străveche. Este o încăpere celebră. Aici se întâlneau cu toţii.

A fost spital, spuse ea încet. Şi înainte, cu mult înalte, o mănăstire de măicuţe. Apoi au ocupat-o soldaţii.

Eu cred că e fosta vilă Bruscoli. Poliziano — marele Protejat al lui Lorenzo. Mă refer la anul 1483. La Florenţa, în biserica Santa Trinita, poţi vedea o pictură a familiei Medici, cu Poliziano în prim plan, purtând o mantie roşie. Un bărbat eminent, teribil. Un geniu care a avansat în societate prin propriile sale forţe.

Trecuse de mult miezul nopţii, iar el era din nou treaz.

Bine, povesteşte-mi, gândi ea, du-mă undeva. Cu mintea încă la mâinile lui Caravaggio. Caravaggio, care acum probabil hrănea câinele vagabond în bucătăria vilei Bruscoli, dacă ăsta-i era numele.

Era o viaţă turbulentă. Pumnale şi politică şi pălării-tricorn şi ciorapi căptuşiţi de coloniali şi peruci. Peruci de mătase! Sigur, Savonarola a apărut mai târziu, dar nu cu mult, şi, o dată cu el, s-a aprins Rugul Deşertăciunilor. Poliziano l-a tradus pe Homer. A scris un poem celebru pentru Simonetta Vespucci, o ştii?