Vera Samson - O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare

© Vera Samson, 2017

ISBN 978-5-4485-9216-4

Created with Ridero smart publishing system

“Învăţătorul este cel care dăruieşte fiecărui om, la pornirea lui în drumul spre lumină, primele elmente, călăuzindu-i paşii spre marele titlu de OM. El este acela care modelează materialul cel mai de preţ, COPILUL, tinzînd ca fiecare bloc de marmură brută să realizeze o fiinţă înzestrată cu cele mai frumoase trăsături, un om care să înmănuncheze calităţile morale cele mai înalte.”

Cea mai mare bucurie pe care o avem noi, ca oameni ai şcolii, este aceea că avem în jur COPII. Prin ei pricepem noul, ei ne ţin la loc de cinste, ne oferă iubirea, ori de cîte ori, prin zîmbetul lor, ei ne aduc informaţii proaspete, în ei gasim echilibrul.

Copiii cuminţi sau neastîmpăraţi, toţi au nevoie de iubire, atenţie şi tandreţe. Copiii nu cer prea mult, dar insistă să fim prezenţi în viaţa lor, să le dăruim bucurie, sinceritate, bunătatea sufletului uman.

Personalitatea învăţătorului este o configuraţie cu lumini puternice, căci, spre a conduce elevul acestor vremuri către maturitate, este nevoie de multă înţelepciune.

Cheia cu care învăţătorul deschide poarta succesului în acţiunea educaţională este găsită atunci cînd învăţătorul se regăseşte în elevii săi. Drumul către success este încă anevoios, necesită multă răbdare si pricepere, consumă multă energie şi are nevoie de dăruire de sine pas cu pas, străbătînd, făurind mereu personalitatea elevului, folosind tot arsenalul de metode si mijloace de care dispune.

UN INTERVIU CU CORESPONDENTA VALERIA DASCĂL DE LA TELEVIZIUNEA MOLDOVENEASCĂ DIN CHIŞINĂU

– După o convorbire cu dna Captari V.F. de la Ministerul de Învăţămînt Public din Chişinău, spre a realiza un reportaj literar, am onoarea de a conversa cu un pedagog cu o mare experienţă de muncă pedagogică pe tărîmul învăţământului public din Moldova.

– Doamna Vera, ştiu că aveţi un staj de 50 de ani de muncă în şcoală, este un timp foarte îndelungat. În Moldova avem puţini pedagogi cu o aşa înaltă experienţă de muncă pedagogică, ba chiar unii pedagogi, terminînd studiile pedagogice, caută să muncească în alte domenii, fug de şcoală. Arătaţi încă tînără, cînd aţi început studiile în domeniul pedagogiei?

– În viaţa mea a jucat un mare rol tatăl meu, Modiga Ion, care m-a făcut pedagog foarte devreme. O jumătate de veac din viaţa ce mi-a oferit-o Dumnezeu am dăruit-o educaţiei copiilor. Da, eu l-am urmat pe tatăl meu, ce s-a sacrificat şi el toată viaţa acestei nobile profesii.

– Interesant, dar la cîţi ani aţi venit la şcoala primară?

– La 6 ani. Interesant e că tatăl meu, fiind director de şcoală în satul natal Caşcalia, după ce am terminat şcoala primară, m-a facut să studiez la Şcoala Pedagogică

– Şi asta e foarte interesant, doar dumneavoastră eraţi încă o copiliţă.

– Tatăl meu avusese o însărcinare de a trimite pe unii elevi la Şcoala Pedagogică din oraşul Bender pentru pregătirea tinerelor cadre cu studii pedagogice. Şcoala Pedagogică din Bender era prima instituţie de învăţămînt public din Moldova după război.

– Şi aşa aţi izbutit să deveniţi studentă?

– Da, tatăl meu a încercat să pregătească pe unii tineri ce terminaseră cîndva 3—4 clase, pentru a le oferi şi lor un certificat de 7 clase. Republica Moldova avea o mare necesitate de cadre cu studii pedagogice. Spre regret, părinţii nu vroiau să-şi trimită odraslele departe de casă, fiindcă ei trebuiau să prelucreze pămîntul, să îngrijească de animale, ş.a. Pentru tatăl meu, ca director de şcoală, a fost o problemă trimiterea elevilor la Şcoala pedagogică. Totuşi, el a pregătit cîţiva tineri. Printre ei m-a prezentat şi pe mine la Şcoala Pedagogică din Bender. Iată aşa am devenit studentă.

– V-a fost greu să studiaţi?

– Extraordinar de greu. După război bîntuia o grea foamete, după o secetă nedumnezeiască. Materialul de predare în Şcoala Pedagogică, de obicei cu un program de 4 ani, fusese constrîns în 3 ani de studiu pentru necesitatea pregătirii tinerelor cadre. Profesorii erau trimişi din Rusia, mai multe obiecte se predau în limba rusă, de care noi, moldovenii, nici nu auziserăm. Desigur că era foarte greu. Dar ce condiţii de trai aveam noi primii studenţi?! Nişte nare, pe care dormeam, construite în grabă din scînduri necioplite cu ploşniţe de diferite soiuri, ne îndestulau. Clădirea era distrusă după război, fără ferestre şi uşi. Erau uşi împletite din stuf. Dar…

– Ce v-a făcut să rămîneţi acolo în aşa grele condiţii?

– Vorba tatălui meu a fost sfîntă. El mi-a zis: “Tu vei deveni învăţătoare”. Dar poate că asta mi-a fost soarta mea, de a deveni pedagog.

– Aş vrea să vă întreb, cine v-a fost primul învăţător?

– Prima mea învăţătoare a fost domnişoara Diamanta, venită din România.

– Dar ştiu că primul Dvs. învăţător a fost şi tatăl, Modiga Ion.

– Da, el mi-a fost primul meu dascăl, el mi-a însufleţit dorinţa de a deveni învăţătoare, el mi-a făurit această cale în viaţă. Pe atunci profesia de învăţător era foarte prestigioasă şi respectată. În şcoala din Caşcalia numai el avea studii speciale pedagogice.

– Dar copiii Dvs., Victoria şi Sergiu, n-au avut dorinţa de a vă urma calea de pegdagog?

– Nu, ei ştiau cum mă chinuiam cu toate problemele mele: familia, munca pedagogică, studii prin corespondenţă, pregătirea către lecţii, mii şi mii de caiete de controlat, materiale illustrative confecţionate de mîna mea, nopţi nedormite.Toate acestea m-au costat extraordinar de mult. Pe lîngă toate acestea mă aflam ca membru de partid, aveam obligaţii politice şi de aceea trebuia să fiu mereu în avangardă. Dragostea de profesia mea m-a făcut să fiu un pedagog creator. Desigur, nu lauda sau medaliile, meritele în domeniul pedagogiei, nici pozele de pe tabla de onoare nu m-au satisfăcut. Să-mi văd rezultatele muncii depuse zi de zi, satisfacţia părinţilor şi respectul elevilor m-au interesat mereu. Deseori, întîlnindu-mă cu unii din ei, mă întrebau: “Doamnă Vera, nu mă cunoaşteţi, sînt elevul Dvs., vă mulţumesc pentru învăţătură, pentru bunătate şi răbdarea ce aţi avut-o cu mine, vă sărut mîna, care mi-a corectat milioane de greşeli.”

– Da, e o fericire să întîlneşti asemenea elevi bine educaţi. Dar cu ce vă ocupaţi acum? Am auzit că lucraţi la Ministerul Învăţămîntului.

– În viaţă mi-a fost dat să mă ocup cu diferite însărcinări în domeniul învăţămîntului.

– Sînteţi vioaie şi încă tînără!

– N-aş spune, am început să-mbătrînesc, am cam uitat că anii zboară, căci vremea în loc n-o poţi opri, mai trece o zi, încă o zi şi iar. Da, am început să-mbătrînesc, deşi cred că nu-s chiar aşa de bătrînă. Sînt încă energică şi aş vrea încă să fac multe, dar, uitîndu-mă în oglindă, îmi zic că sînt căruntă şi nu numai părul e cărunt, dar şi inima. Căci în viaţa totul este relativ, nu mai ştii ce se întîmplă mîine şi frunzele vieţii se îngălbenesc şi nu-i uşor deloc să spui cînd a venit şi rîndul tău. Îmbătrînesc şi-mi pare rău. Ieşind la odihna binecuvenită, nu mai zic că am ieşit la pensie, acesta este un cuvînt urît şi trist, voi avea mult timp liber. Voi putea să mă gîndesc la firul vieţii pentru a depăna şi a răscoli întocmai amănuntul ei, pentru a găsi izvorul nevoilor mele, pentru a face concluzii şi păreri.