Vera Samson - O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare

– Şi atunci?

– Viaţa mea, ori e un vis, îmi zic. Aceşti mulţi, mulţi ani ce m-au adus la o severă proză.

– Şi ce vă doriţi D-voastră acum?

– Aş vrea iar anii tinereţii şi mintea mea de acum. Acum aş vrea să mă feresc de tot ce a fost uneori o amăgire. Acum aş şti să preţuiesc orice clipă de iubire, aşa cum spunea cîndva poetul. Da, azi ştiu ce înseamnă rostul vieţii, i-aş da povaţă inimii să nu mai zburde în neştire şi aş învăţa-o eu pe ea adevărata fericire.

– Tatăl dumneavoastră v-a fost ce-l îndrumător ce va dorit cel mai mult în viaţă.

– Tatăl meu, Modiga Ion, Dumnezeu să-l ierte, a vieţuit 96 de ani şi mereu ne dorea nouă, copiilor, să nu îmbătrînim. El mereu îşi cînta cîntecul lui preferat din vioara sa ce l-a însoţit toată viaţa.

– Foarte frumos mi-aţi cîntat melodia tatălui dumneavoastră.

– Am avut o mare plăcere să conversez cu dumneavoastră, dar cred că au rămas multe şi multe nespuse. Vă mulţumesc din suflet pentru onoarea de a discuta cu Dumneavoastră.

– Da, doamna Valeria, am mult de povestit. Viaţa mea nu mi-a fost întotdeauna presurată cu flori.

– Azi e ziua cunoştinţelor, mîine se începe anul şcolar, sînteţi invitată la sărbătoarea primului sunet la Şcoala Nr. 25 unde aţi muncit ultimii ani de învăţămînt public, dar văd că şi azi sînteţi înconjurată de foşti elevi şi înconjurată cu o mulţime de buchete de flori.

– Asta mi-i bucuria, să întîlnesc foştii mei elevi.

– Doamnă Vera, voi realiza un reportaj televizat, ne mai vedem.

– Cred că nici eu nu mă opresc la această emisiune, am început să scriu o carte şi deschid prima pagină cu acest interviu.

– Cum veţi numi cartea?

– Nu m-am decis încă, dar cred că o să o numesc,,O viaţă zbuciumată, o biografie şi o soartă”. În sufletul meu rămîn copiii, ai mei şi ceilalţi, multe speranţe şi dragoste.

Aici mi-i baştina şi aici mi-am petrecut copilăria. De ce baştina îmi este aşa de scumpă? Îmi aduc aminte de mirosul pîinii coapte în cuptorul bătrînesc, pe podul cuptorului cu jăratec de ciocleji, fără tăvale, ci pur şi simplu. Bunica aşeza pîinea pe foi de hrean sau pe foi de varză. Ce gustoasă era! Îmi plăcea acea pîine nu mai ce scoasă din cuptor cu cojiţa parcă prăjită.

Meleagul meu natal e şi Moldova. Ea pare fi o statuie ridicată în cinstea palmelor lui Dumnezeu care demult, la facerea lumii, au modelat aceste frumuseţi menite să bucure ochiul, să mîngîie sufletul şi să-l facă pe acest popor să fie mîndru de plaiul natal.

BAŞTINA mi-a fost mirosul de lapte sau chişleag, aşa îi zicea bunica. Mama cocea pîine gustoasă, dar mie îmi părea că a bunicii este mai mirositoare. Baştina îmi este prispa de lîngă casă, cărăruile printre spini şi cînepă pe unde alergam desculţ şi mă usturau picioarele.

Baştina este amintirea cînd treceam pe cărăruia spre bunica Mărioara şi mă lătrau cîinii mătuşii Mîica. Baştina îmi este gustul de mămăligă cu brînză de oi şi jumări…

Cu cuvintele lui Grigore Vieru aş zice: “Ador meleagul meu natal, iubesc eu casa părintească, Şi-n fiecare zi, mă uit mereu pe geam, Şi parc-o văd pe mama la fereastră.”

Parintii mei. Cascalia. 1932

Toate acestea îmi împlinesc sufletul, amintindu-mi copilăria. Copilăria mea n-a fost aşa de fericită ca a copiilor de astăzi, dar fericită într-un fel anume în sufletul meu copilăresc de odinioară. Dar timpul nemilos se duce şi nu poţi întoarce nimic înapoi, rămîi cu amintirile plăcute.

Deseori visez şi gustul pîinii, mirosul gliei arate cu plug de lemn, cărăruia cu praf, ce-mi îngropa picioarele goale în el sau bolovanii de pe marginea drumului, salcîmul de la poartă, îmbătarea cu mirosul florilor de salcîm, florile garafilor gălbui ce le sădea mama în grădiniţă. Dar ce frică aveam de puntea ce mă clătina, puntea ce lega cele două maluri ale rîpii din mijlocul satului care ducea spre lelea Druţa. O amintire dulce aduce plăcere sufletului meu de copil şi bucăţica de pîine în casa lui Badea Hariton şi a lelei Druţa.

Amintirile din copilărie sînt o operă de maturitate cu experienţa sufletului de astăzi. Desigur, baştina cu blîndele coline, cu pomi înfloriţi de primăvară ce-mi tulburau vraja ochilor, acela era visul farmecului şi cele negre retrăiri a gîndurilor şi sentimentelor de astăzi. Pe vremuri, cînd copiii nu aveau telefoane mobile şi nu erau dependenţi de calculator sau tehnologie, viaţa lor avea alt sens.

A trecut prea mult de atunci, deşi amintirile sînt mai vii ca oricînd în sufletul meu.

Deseori adulţii şi-ar zice: “Copilărie, dulce copilărie unde eşti?” cu dealul verde cînd zburdam cu aripi de înger… Da, copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce. Copilăria e soarele dimineţii ce îţi dă o rază caldă tot restul vieţii, dar e foarte trist cînd ea trece fulgerător. Copilăria este vîrstă la care sîntem cel mai aproape de Dumnezeu şi de toate tainele existenţei, în ea plîngem şi rîdem, ne supărăm şi iertăm. Dacă vor citi copiii de astăzi vieţile noastre din copilărie, poate vor spune că am dus o viaţă grea, dar eu eram fericită cu ceea ce aveam pe acele timpuri într-adevăr grele.

Cînd înfloreau copacii şi mirosul florilor răspîndeau aroma plăcută de primăvară, la 4 martie, părinţii mei mi-au dat viaţa dăruită de Dumnezeu. De aici începe tărîmul magic al copilăriei în sătucul Caşcalia, raionul Căuşeni din Moldova, într-o familie de slujbaşi.

TATĂL MEU, MODIGA ION, român de origine a fost venit din judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, România. Aici şi-a format familia şi a rămas pentru totdeauna. Mama mea, Marioara, era dintr-o familie de Ţîbîrneni din satul Caşcalia, o familie foarte înrudită, în familie creşteau 7 copii. Dar mama a fost luată “de suflet” de un frate de al tatălui ei, Ţîbîrnă Timofei şi teotea Domnica. Copilăria mea se regăseşte mai mult în poala bunicii mele Domnica pe care de abia o ţin minte şi ea mereu îmi cînta cîntecul de leagăn. Fiind mai mărişoară, tot o întrebam pe mama de unde, totuşi, m-a luat pe mine. Cu glasul greu de griji, mi-a zis: “Te-am plămădit în trup, copila mea, precum albina plămădeşte mierea. Ţi-am aşternut în leagăn trandafiri crescuţi în nopţi de umbre şi lumini, în veghea mea de chin îngreunată te-am mîngîiat cu a genelor mişcări şi te-am scăldat în calde revărsări de dragoste adîncă şi curată, căci tu-mi eşti dulce ca mierea, frumoasă ca un trandafir şi gingaşă la mîngîiere. Şi lacrima-mi căzuse pe al tău obrăjor, fiindcă nu ştiu ce soartă te aşteaptă. După mulţi ani tot mă plîngeai că nu am avut noroc în viaţă. Ştiam că nu mai eşti a mea şi eu rămîn ca un stînjinel bătut de nea pe care nici o rază nu-1 învie.”