Vera Samson - O petala de Trandafir

© Vera Samson, 2018

ISBN 978-5-4493-0472-8

Created with Ridero smart publishing system

Partea intaia a cartii “O viata zbuciumata” cuprinde continutul restrans a unei vieti omenesti prin descrierea soartei familiei Modiga.

Volumul de fata e o prelungire a marturisirei vietii mele in contiunuare, a unor pagini uitate, pagini care, dupa parerea mea, pot servi calauza generatiilor in crestere.

Ele cuprind anii razboiului, si a foametei, a groaznicilor deportari spre Siberia, a suferintelor oamenilor nevinovati.

Mai tarziu istoria se completeaza cu evenimentele din Transnistria, care isi au reflectare in actiunile zilelor noastre.

Prin viltoarea grozaviilor timpurilor acelea se desfasoara sentimentele prieteniei si a dragostei curate a celor 2 indragostiti, care sper ca vor schimba destinele multor cititori, dragoste care strabate spatiul si timpul.

MOLDOVA pare a fi o statuie ridicata in cinstea palmelor lui Dumnezeu, care demult de la facerea lumii, a modelat aceste frumuseti menite sa bucure ochiul, sa mingiie sufletul si sa-l faca sa fie mandru de plaiul natal.

Cascalia, satul in care ma-m nascut si mi-am petrecut copilaria. Amintirile din copilarie sunt o opera de maturitate cu experienta sufletului de astazi. Desigur, bastina cu blandele coline, cu pomi infloriti de primavara, ce-mi tulburau vraja ochilor, acela era visul farmecului, acele negre retrairi a gandurilor si sentimentelor de astazi. Pe vremuri, cand copiii n-aveau telefoane mobile si nu erau dependenti de calculator sau de alte tehnologii, viata lor avea alt sens.

Imi aduc aminte de mirosul painii coapte in cuptorul batrinesc. Bastina mi-a fost mirosul de lapte, ea mi-a fost amintirea cand treceam pe cararuia, ce ducea spre bunica Marioara. Toate acestea imi implinesc sufletul, amintindu-mi copilaria.

Сopilaria me-a fost fericata intr-un fel anume in sufletul meu copilaresc de odinioara. Deseori visez si gustul painii, mirosul gliei, cararuia cu praf, ce-mi ingropa picioarele goale in bolohanii de pe marginea drumului. Salcamul de la poarta, mirosul imbatator a florilor de salcam, garofitele galbui ce le sadea mama in gradina – toate imi bucurau ochii. Oare pot uita de puntea ce ma clatina si-mi era frica sa nu cad in apa. Ea lega doua maluri ale rapii din mijlocul satului ce ducea spre lelea Druta. Dulcea amintire aduce placere sufletului meu de copil, cand badea Hariton si lelea Druta imi intindeau bucata de paine proaspat coapta. Au trecut prea multi ani de atunci, desi amintirile sunt tot mai vii ca oricand.

Mi-i drag si scump meleagul meu cu holdele de grane coapte cu dealul verde, cand zburam cu aripi de inger. Copilarie – lume duioasa si dulce, incalzita de-ale soarelui raze. Ea este virsta ce ne tine aproape de Dumnezeu si de toate tainele existentei. In ea plangem si ridem, ne suparam si iertam.

Am aparut pe lume in a 4-a zi a lunii martie, cand infloreau copacii si mirosul florilor raspundeau aroma placuta de primavara, anume atunci parintii mi-au dat viata daruita de Dumnezeu. De aici incepe tarimul magic al copilariei in satucul Cascalia, raionul Causeni din Moldova. Tatal meu, Modiga Ion, roman de origine, a fost venit din judetul Vaslui, satul Tutcani, Romania, unde si-a format familia. Mama mea, Marioara, se tragea din familia de Tabarneni, unde cresteau 7 copii. Mama a fost luata “de suflet”, de un frate de-al tatalui ei, Tabarna Timofei si teotea Domnica. Copilaria mea se regaseste mai mult in poala bunicii mele Domnica, pe care deabia o tin minte cum mereu imi canta cantece de leagan.

Fiind mai marisoara, tot o intrebam pe mama de unde, totusi, m-a luat pe mine. Cu glasul greu de griji, mi-a zis: Te-am plamadit in trup, copila mea, precum albina plamadeste mierea. Ti-am asternut in leagan trandafiri crescuti in nopti de umbre si lumini, in vegea mea de chin ingreunata te-am mangaiat cu a genelor miscari si te-am scaldat in calde revarsari de dragoste adanca si curata, caci tu-mi esti dulce ca mierea si frumoasa ca un trandafir. Si vad lacrima pe al tau obrajor, fiindca nu stiu ce soarta te asteapta. Stiam ca nu vei fi a mea si eu voi ramane ca un stinginel batut de nea, pe care nici o raza nu-l invie.

Mama – ce cuvint inaltator, ce sentiment de dragoste ne invaluie sufletul si un chip sfant ne apare in fata ochilor atunci, cand il rostim. Ce bine o canta pe mama scriitorul G. Vieru: “O, fire blanda, o femeie muncita, izvorul tuturor fiintelor”.

– Ce este o mama?

– E dragoste, iubire, sacrificiu, ajutor, prietenie, calauza, sfatuitor, corectitudine, sinceritate, sprijin, care toata viata ne plange amarul.

Copilaria e usoara, ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la toate neajunsurile si nevoile vietii?

Mama, Dumnezeu s-o ierte, mult a mai muncit si a suferit in viata. Acum o privesc ca dintr-o mare indepartare de vis, ochii ei caprui, umeziti deseori de o lacrima, care putea fi semnul unei ascunse tristeti, erau umbriti de negrele gene, stufoase, parul il avea prins langa urechile mici cu agrafe si strans apoi intr-un coc mic. O tipica taranca muncitoare cu palmele batatorite de sapa, hirlet si de coasa. Mama cu iscusinta putea face toate lucrurile femeiesti si barbatesti. Disdedimineata ea aranja toate lucrurile gospodaresti, dupa care pleca in camp, intorcandu-se se apuca de alte treburi. Pana noaptea tarziu dardaia masina de cusut. Toate hainutele noastre erau cusute de ea.

Casa batraneasca fusese construita inca de unchiul Timofei in mijlocul gradinei.

Deasupra foisoarelor verzi, ca o stresina, crescuse, bogata o vita de vie cu struguri cu boabe mari, negri-albastrui, raspandind un miros dulce-acrisor. Toamna cand adia vintul, casa intreaga plutea in betia parfumata a ciorchinilor vitei de vie.

Frumos ingrijita era si bucataria de vara cu ferestrele ascunse de ciorchinii de poama alba varuita in albul varului curat. In mijlocul ei – o masa lunga si butucanoasa de lemn de stejar, inchipuita din barda, peste care spinzura necontenit, pana la podele, o fata de masa, brodata pe margini cu rauri rosii. Sase scaune ocoleau masa. Pe perete in colt era atarnata o iconita cu Maica Domnului. Prin ograda mama stropea cu apa praful si eu mereu ii ajutam, asa cum puteam. Sarmana mama demult numai e in viata. Acum ti-as spune cu cuvintele poetului:

Deadea Timofei, de care a fost infiata mama mea, avea cateva desetine de pamant arabil si un lan de vie. Dupa ce au decedat buneii, pamantul trebuia prelucrat, deaceea toata povara muncii a cazut pe umerii mamei, fiindca tatal facea armata romana.

Uneori ma framanta subiectul umbrei nemiloase a omului. Mama muncea din greu in camp si acasa, o munca distrugatoare, mistuitoare, noi copiii eram mici si nu-o puteam ajuta.

Incercam si eu s-o ajut pe mama cum puteam; cum pleca mama in camp, eu scoteam tolisoarele de pe jos sa le scutur, dar ele erau atat de grele pentru un copil de 4 ani, de ciuda deseori le taraiam inapoi nescuturate, dar eu maturam bine in casa si era intr-un fel curat, mama ma lauda, zicea ca fata ei e gospodina. Ma apucam si de pregatirea bucatelor, uneori faceam ceva gustos dar de multe ori mai stricam niste producte. Mama, venind obosita de munca grea, manca cu gust mancarea mea. Ingrijeam de flori, le udam si imi placeea sa-i daruiesc mamei cate un buchetel de flori din gradina noastra. Mai tarziu, cand s-a nascut fratele Gica, mai aveam inca o insarcinare de mare raspundere, sa stau cu el sa-l hranesc. Imi faceam lucrul destul de coviincios, dar totusi vroiam sa fug si la joaca. Ma rog, ca copil, nu-mi mai dam seama de toate ce cunosteau virstnicii.