Vera Samson - O petala de Trandafir

– Aceasta-i mania lui Dumnezeu, zicea bunica Zina, tinand mainele catre rugaciune. Noi, copiii, scinceam impreuna cu virstnicii.

Ramificatii de foc se intindeau ca niste venete pe tot cerul, flacari in lant strabateau cerul. Copacii erau distrusi de arsita, iarba era pirjolita si fumega.

Si iarasi nu cadea nici o picatura de ploaie.

Treceau zile si nopti nelinistite. Zi de zi, cerul era acoperit cu nori, lumina zilei era intunecata, dar nu ploua. Vantul urla trist, ridicand cortine de praf. Preotul organizase oamenii spre a merge in camp sa se roage lui Dumnezeu, poate s-a indura de noi pacatosii si ne-a da ploaie. Ne porneam si noi copiii cu mamele si bunicile desculti prin campii cu spini, obositi, vroiam sa bem apa. Iarba era neunuforma; printre smocuri se vedeau pete de pamant crapat, intr-o retea fina de fisuri se vedeau crapaturile in pamant, deschinzindu-se ca niste guri flamande. Asa au trecut aproape 2 ani de seceta.

Si iata ca Bunul Dumnezeu ne auzi ruga. In aceasta zi cerul se acoperi cu nouri negri si grei, care se deschisera cu trasnete si tunete strasnice. Ploaia puternica parea foarte suparata. Pamantul setos inghitea cu lacomie apa.

Eram pe veranda, priveam in intuneric, adulmecand dulcele parfum de prospetime a ploii.

Ploaie, Ploaie! Ca o binecuvintare de la o mana binefacatoare, tinuta in frau multa vreme si data in sfarsit. Binecuvintata, fi-i minunata ploaie!

Ploaia inseamna iarba verde, iar iarba e viata. Ploaia turna apa ca cu galeata. In gradina inca se mentinea praful depus in strat gros pe fiecare petala de flori.

Se termanase razboiul, Dumnezeu ne-a dat si ploaie, oamenii se bucurau. Dar numai lelea Druta nu-si gasea locul. N-avea nici o veste de pe front, de la sotul ei drag.

Si iarasi, serile se mai uita in carti, ce ar putea ele sa-i spuna despre aceea, unde se gaseste Hariton al ei.

– Nu mai plange, nu te supara pe carti ca nu-ti pot arata adevarul. Nu suspina, el se va intoarce, numaidecat se va intoarce, o sustineam si eu pe lelea Druta. Cumva imparteam cu ea dorul de a-l vedea venit pe badea Hariton acasa. Unilor consateni le veneau vesti cum ca ostasul e mort sau fara de veste, dar noi nu primeam nici o veste. Si iarasi suspine, iarasi isi lasa lacrimile sa se rostogoleasca pe fata ei blanda si plina de ingrijorare. Ea mereu isi canta cantecul de jale despre o fata, care isi astepta ursitul din armata:

– N-ai vazut tu oare, domnule capitane, pe un sergent, ce are numele de Jan?

Desdedimineata Lelea Druta imi povesti visul in care il vazu pe sot intors acasa pe un cal balan.

– Dar de ce plangi iarasi?

– Pentru ca acesta a fost numai un vis.

Regimentul lui a fost trimis pe frontul de Est, unde a ramas pentru tot restul razboiului, Sfasiat de realitate, prea tanar, pentru a fi indocrinat cu ideile lui Stalin, facuse fata concesintelor lor, cu picioarele inghetate in zapada, fara munitii pe prima linie a frontului, numai la cativa metri de moarte…

Pe jumatate nebun, inghetat, asteptand neputiincios gloantele, se ghemuise in zapada si spunea rugaciuni. Dar nici nu stia pentru ce se roaga: sa aiba gloante in teava pustii, sa scape de rusi pentru nemurirea sufletului sau pentru usurarea durerii.

In primavara anului 1945 se retrase in Polonia, inaintea rusilor, avand, ca si colegii sai soldati, un singur obiectiv-sa fuga. Daca il prindeau rusii, il impuscau. Nu se gandeste mult, isi rupe actele, se imbraca in haine civile, si…

Si iarasi suspine: unde o fi Hariton al meu, pe ce meleaguri, e viu sau mort… nici o veste.

Dupa acel crancen razboi si seceta disrugatoare pe pamantul nostru ce pornira o foamete nemaipomenita.

Foametea a fost una dintre marile catastrofe cu care umanitatea a trebuit sa se confrunte de-a lungul istoriei. Daca natismul a folosit imfometarea impotriva popoarelor considerate rasial inferioare, comunismul a folosit-o pe scara larga pentru terorizarea intregii populatiei dintr-un anumit teritoriu.

Marfurile erau cartelate, oamenii erau profund disperati. Din cauza slabirii organismului ei se umflau butuc de foame si cadeau morti pe unde se nimereau. Pe drumuri vedeai numai cadavre pe care nu avea cine sa le ingroape. Despre aceasta e greu sa-ti aduci aminte. Noi copiii eram speriati si mustrati sa nu iesim in strada, fiindca se auzeau fel de fel de cazuri. Oamenii, din marea disperare, se mancau unii pe altii. Ai fi auzit, tu cititorule, cum oamenii mancau tot ce era posibil, dezgropau cadavre si le mancau. Prin sat nu mai intilneai pisici sau ciini, ne mai vorbind de animale domestice.

Aceasta a fost o amara pagina a vietii bietilor moldoveni. Se spune ca foametea e mai grava decat razboiul.

Dar aceste evenimente se tineau in taina. Unde s-a mai vazut asa ceva?! Iti trec fiori cand iti aduci aminte de aceasta perioada, dintre cele mai tragice din istoria noastra cand fiecare al doilea om din Moldova a disparut. Imi amintesc de bucatica de paine cleioasa de 70 de gr, de anii de seceta si mi se rupe inima de jale si obida cand ma gandesc ca toate au fost provocate de om contra omului.

Mai tarziu, prin anii 1947—1948, cand granele au rodit dupa o abundenta de ploi, taranii au prins la puteri, si au inceput sa-si prelucreze ogoarele. Si atunci fratii sovietici au impus taranului un bir asa numit “postavca”.

Postavca se numea un bir sau norma de grane ce taranul trebuia s-o dea la stat. Si aceasta postavca era atat de inalta, incat bietul taran nu putea s-o indeplineasca. Si atunci jandarmii rusi, cu tavi lungi de fier, cautau unde taranii ar fi ascuns granele, cu maturicea strangeau ultimile graunte si le transportau in Rusia. Si iarasi foamete, si iarasi taranul moldovean ridica mainile spre cer:

– Doamne, Dumnezeule, cum mai poate suporta un om atatea necazuri? Oamenii erau pusi \in conditii de a fura cateva kg de ceriale pentru a supravietui, deaceea erau condamnati la 6—10 ani de gulag. Brigazile “Rosii»recurgeau la rechizitionarea fortata a granelor. Pe la 1 februarie 1947 aproape 40 la suta (24220 persoane) din toata populatia erau distrofici. In anii acestea se nascuse 280 de copii, in timp ce murise 1661 de copii. Majoritatea populatiei se alimenta din imprumutul de stat, ceea ce constituia 140 gr de ceriale pe zi. Deaceea din disperare de cauza, cantitatea infirma de ceriale era amestecata cu ciocalai farimitati, faina de tulpini de floarea soarelui, tescovina.

Tragedia in masa a fost intensificata de ridicarea pretului la paine si aceea primita pe cartele.

– A-ti auzit, oameni buni, s-a intors din armata Hariton Dragan. A fost inconjurat de sateni, care ascultau intamplarile de pe campul de lupta.

– De ce asa de tarziu ai venit?

– Toate trenurile erau incarcate cu ostasi ce se intorceau la locurile lor de trai, pe deasupra vagoanelor stateau inghesuiti militari. Eu am fost nevoit sa cumpar un cal de la un poleac si iata pe el am ajuns acasa. Pentru acel cal poleacul m-a pus la munca.

Dupa trei zile s-a intors si tatal meu Modiga Ion. El ne povestea cum ca prin urechile acului a ramas in viata, cum au suierat gloantele pe langa el, chiar si palaria i-au spart-o, ca prin minune a scapat cu viata. Multe intamplari ne povestea tata de pe front. Nu reusi bine sa-si revina dupa chinurile razboiului, ca a si fost chemat de conducerea raionala, care l-a numit in functie de director de scoala in satul Cascalia.

Detanand aceasta functie, el primise o indicatie obligatoare: trebuia sa trimita la invatatura cateva candidaturi de elevi in orasul Bender la scoala pedagogica. Era o necesitate vitala – sudul Moldovei ducea lipsa de cadre pedagogice. Staruindu-se tatal urgent se incadra in solutionarea problemei: ducea convorbiri cu parintii, de fete nici vorba sa plece de acasa. Mai mult fara rezultat, motivind ca copiii taranilor dupa scoala trebuiau sa munceasca in camp. Era o situatie grea. Cu chin, cu vai s’a ales tatal meu cu cativa flacai printre ei: Pintea Petru, Pascal Mihail, Coliban Petrea. Cu ei trebuia sa se prezinte la scoala pedagogica din Bender. Prea putini parinti au cazut de acord sa-si dea copiii la scoala si atunci tatalui ii veni ideea de a ma lua si pe mine cu ei. Eu eram o copilita mica, firava, rusinoasa si pe langa aceasta trebuia sa cunosc materialul obiectelor ce nu mi s-a predat in clasele primare. Imi trebuia si un certificat pentru termanarea acelor 7 clase ce se cerea pe atunci. Si ceilalti baieti nu termanase studiile cuvenite, in timp de razboi nu-ti mai venea a carte. Si iata stau in fata directorului scolii pedagogice, tov. Bondarenco: un om obosit la fata, ca si cum n-ar fi dormit indeajuns, suparat, cum mi paruse. Avea parul revasit, cu o carare neglijenta pe dreapta. Il priveam din cap pana in picioare. El era imbracat cu un costum bej tesut ca bobul de orez, camasa tot de culoare bej deschis, ca nisipul, iar cravata de culoare maronie. Cu asa imbracaminte l-am vazut toti cei tre ani de zile. Termanind convorbirea telefonica cu cineva, incepu dialogul: “De ce necajiti acest copil, va putea ea sa infrunte greutatile studierei”, zise el, adresandu-se catre tatal meu.