Vera Samson - O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare

Uneori mă frămîntă subiectul umbrei nemiloase a omului. Mama muncea în cîmp şi acasă, o muncă distrugătoare, mistuitoare, iar noi, copiii, eram rămaşi soartei. Noi nu aveam pe atunci jucării. Ţin minte că ne jucam “de-a harbujii”. În mijlocul drumului, din praf de ţărînă făceam grămăjoare care se numeau harbuji. Jocurile mele erau numai acelea create de mine însămi, din petici vechi. Le înfăşam într-un scutec, mă rog, parcă erau copii mici de care aveam grijă să-i legăn şi să le cînta cîntecul de leagăn ce î1 auzisem de la bunica. Mai tîrziu, tataica îmi confecţionase unele jucării din lemn, cărucior sau pătuc, unde puneam păpuşa să doarmă. Dar nu mai ţin minte să fi avut şi alte jucării cumpărate. Toată ziua stăteam singurică acasă, nu mai aveam cu cine schimba o vorbă, în afară de păpuşa cea de cîrpe. Cea mai bună prietenă a mea era Saşa, care, pe urmă, îmi devenise rudă, căsătorindu-se cu un frate a mamei. Celelalte vecine, Olga şi Ioana, nu-mi plăceau.

Satul nostru Caşcalia este un sătuc aşezat în sudul Moldovei, pe malul unui rîuleţ care se numeşte Bîc. Cred că această denumire s-a păstrat de la un cuvînt rusesc ce înseamnă ˝bou˝. Aici se găsea puţină apă pentru a adăpa animalele şi mai mult boii erau cel mai bun transport. Satul se găseşte la o depărtare de vreo 50 de km de oraşul Bender. La 4 km de sat circulă trenul ce opreşte la Halta, denumirea rămasă din timpul războiului. Halta înseamnă în limba nemţească ˝oprire˝. Dar denumirea satului Caşcalia este de origine turcească, de pe timpurile cînd aceste meleaguri erau ocupate de turci. Acum mă găsesc în Germania şi mă lămuresc puţin cu limba turcă, fiindcă aici locuiesc 35% de turci. Ei au fost invitaţi pentru reconstruirea ţării din timpul războiului. Şi acum îmi dau seama de ce satul nostru şi alte sate aşa ca: Baccialia, Taraclia, Cimişlia, Caşcalia au terminaţia cuvîntului ˝-lia˝. Aceasta provine de la numele moşierului ALI. Pămînturile sînt arabile, aici rodesc multe cereale şi pomi fructiferi, lanuri de vii. După război, satul a devenit populat cu construcţii care mai de care mai frumoase. În centrul oraşului se înalţă o frumoasă biserică către care se îndreaptă populaţia în fiecare duminică. Cea mai apropiată cale ferată este gara Căinari şi centrul raional Căuşeni. Satul Caşcalia este meleagul meu natal, unde mi-am petrecut copilăria, unde am ascultat vrăjitul izvoarelor, muzica picăturilor de ploaie şi tropăitul prin ploaie cu picioarele goale.

Conferenta pedagogilor. Safaculevo. Siberia. 1950

Iată că în anul 1940 în familie s-a născut o soră a mea, Diamanta, care a vieţuit spre regret numai cinci zile. Mama a numit-o aşa în cinstea primei mele învăţătoare, ce nume înălţător! Mult am plîns eu după ea, de ce s-a dus acel copil nevinovat? Dar trebuie să spun că copiii mici pe atunci mureau des, nu mai erau nici doctori, nici medicamente. Pe cînd părinţii mei făceau serviciul lor la gara Căinari, s-a ivit şi sora mea cea mai mică, Nina. Creştea şi ea singură, neîngrijită. Părinţii erau ocupaţi mereu cu nevoile gospodăreşti, pe cînd eu învăţam la şcoala primară din Caşcalia şi trăiam la lelea Druţa. Nina creştea greu, era slabă lipită pămîntului, nehrănită la timp, pîntecărea mereu şi, lăsată soartei, vopsea pereţii cu acestă soluţie. Dar iată că a mai crescut, s-a vindecat şi a devenit un copil iubit în familie, mai ales era iubită de neamurile mamei, ei ziceau că ea seamănă cu Ţîbîrnenii. Dar eu semănăm cu tatăl meu, el era român de origine, adică era străin, precum şi a fost străin toată viaţa. Cînd tata a decedat, Saşa lui Alexei îl bocea, zicînd: “Străinelul, nostru străinel!”

Familia Ţîbîmenilor a fost o rudenie numeroasă în sat. Mama mai avea trei surori şi doi fraţi, dar rude nu chiar apropiate erau în tot satul, ba cumătri, ba nănaşi de cununie ş.a. Eu eram cea mai mare în familie şi trebuia să ajut pe maică-mea în toate treburile gospodăreşti: să fac curăţenie, să pregătesc mîncare, să spăl vasele şi, desigur, mai aveam şi o însărcinare mai de răspundere – să stau cu fratele Gică, care era mai mic decît mine cu 4 anişori. Şi eu, fiind în vîrstă de cinci ani, îmi faceam lucrul destul de conştiincios pentru educaţia fratelui, dar, mă rog, ca copil nu-mi mai dam bine seama de toate ce cunoşteau vîrstnicii. Mama trebuia să muncească în cîmp şi acasă, fiindcă tatăl era dus la concentrarea română. Ţin minte că mama îmi lăsa ceva de mîncare mai bunişoară pentru sugaciul Gică şi eu, hrănindu-1, mai scăpam pe gît cîte o bucăţică de În fine, vroiam şi eu să mă joc cu copiii din stradă şi atunci fugeam şi uitam că sînt educatoare. Deseori mă jucam cu ghimpi de salcîm, cu care pe frunze de copaci coseam cu aşa-zisă maşină de cusut, adică înghimpînd pe frunze conturul unor siluete de flori. Mama mă lăuda, zicea că voi fi o bună croitoreasă. Odată, văzînd că Gică nu vrea să doarmă, iar eu vroiam numaidecît să fug la joacă şi vroiam să zbucnesc cu fuguliţa, îmi dă prin gînd că aş putea să-i cos ploapele lui Gică şi el va dormi. Şi ce credeţi?! După prima înţepătură, a început să ţipe cît î1 ţinea gura. Am început să ţip şi eu, îmi trecuse de joacă. Nu mi-am mai dat seama de ce am facut-o. Totuşi, cinstit i-am povestit mamei ce năzdrăvenii am făcut şi cred că vă pricepeţi ce mi s-a întîmplat pentru osteneala mea creatoare. Acum stau şi privesc în albume ferecate cum eram şi eu copil şi zîmbesc ca altă dată. Copilăria e un lucru minunat. Copilăria e o poveste ce te cuprinde şi apoi te lasă şi, cînd ajungi bătrîn, ai zice că a fost copilăria frumoasă, dar a fost, azi nu mai este şi s-a perdut în infinit. Şi astăzi aş zice odată cu Eminescu: “Astăzi chiar de m-aş întoarce, A-nţelege n-o mai pot, Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” Astăzi Gică e bătrîn şi el şi ne aducem aminte uneori de peripeţiile ce le faceam împreună. Nu mai existau grădiniţe de copii, nu mai existau jocuri electronice, computere, dar copilăria ne părea frumoasă şi ne-a rămas în amintire pentru totdeauna. A fost pentru noi, micii, o copilărie fericită. Părinţii aveau nădejde în noi că vom asculta de poveţele lor şi ne mulţumeau pentru ajutorul nostru copilăresc.

MAMA MEA, MĂRIOARA, fusese o ţărancă născută aici în satul ei natal, Caşcalia. Ea nu făcuse multă carte, aşa era pe atunci. Copiii cei mai deştepţi puteau absolvi numai 7 clase, nu mai existau aşa obiecte ca limbile străine, lipseau pedagogi cu studii superioare, dar, terminînd 7 clase, copiii aveau o temelie adîncă în ştiinţele predate. Mama era o fiinţă de femeie foarte deşteaptă, ea se deosebea prin stăruinţa la învăţătură de alţi elevi. Ea povestea că, în anul cînd ea a absolvit 7 clase, numai 7 elevi din sat au terminat 7 clase. Mama, absolvind 7 clase a şcolii din Caşcalia, cunoscuse foarte mult. Pentru ea, cele 7 clase fusese o bună universitate. Vezi că pe atunci părinţii nu vroiau ca copiii să cunoască multă carte, mai bine să se ocupe cu treburi gospodăreşti, cu munca în cîmp, să îngrijească de vite ş.a. După război, mama lucra ca educatoare la grădiniţa de copii. În sat au fost înfiinţate primele instituţii sovietice. Mama, numită de consăteni Mărioara sau Maruşca, era o fire de om foarte bun la suflet. Femeile din sat veneau la mama după pui de flori, căci, dacă erau de la Maruşca lui Modigă, se prindeau imediat. Pe atunci în copilăria mea, ţin minte că nimeni nu vindea, ci totul se dăruia. În grădiniţă, mama nu sădea legume după cum făceau alte vecine, dar sădea cele mai frumoase flori. Vecinei din dreaptă îi părea rău că în grădina noastră cresc aşa flori frumoase. Noi le îngrijeam cu mare dragoste şi suflet, mama chiar vorbea cu florile, le lăuda că sînt atît de vrăjitoare şi minunate acele făpturi a lui Dumnezeu. De ciudă şi invidie vecina arunca gunoi peste minunatele flori. Mama însă nu se supăra, dar se gîndea cum ar face ca această femeie ră să priceapă ce daună face. De aceea, de fiecare dată îi arunca buchete de flori peste gard în grădina ei nemăturată. Vecina şi-a cerut scuze şi se mira ce inimă bună are vecina ce creştea florile şi de atunci ea a devenit o vecină mai bună.