Vera Samson - O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare

În curînd, peste un an de studii, ne-am aranjat la cămin pe strada Sergheevka. Pe jos, pînă la şcoală trebuia să mergem vreo jumătate de oră. Din primele zile de studii, nici nu mă aşteptam la ce greutăţi aveam de întîmpinat. Stam la studii cîte 4 perechi. După prînz iar trebuia de tradus tot materialul din limba rusă în limba moldovenească, doar multe obiecte se predau numai în limba rusă, profesorii erau veniţi din Rusia. Nu întîlnisem nici un rus pe la noi, nu cunoşteam nici o boabă, dar de unde? Unii studenţi, veniţi de după Nistru, din Speea Teea, Nezavertailovka şi din alte localităţi de dincolo de Nistru, într-un fel mai cunoşteau limba rusă, dar noi, din Moldova, nici prin cap nu ne venise de limba rusă. Nu mai existau după război manuale sau caiete. Toată ziua făceam conspecte pe foi de ziare. Aşadar, unul din ştiitorii limbii ruse ne traducea materialul din limba rusă în limba moldovenească. Vai ce greutăţi întîmpinam. Aşa că lucrul dat de profesori pentru acasă trebuia de studiat numai noaptea, dar vă închipuiţi ce învoieli aveam. Într-un cămin, într-o cameră adică, locuiam 40 de fete, şi electricitatea pe atunci funcţiona de la un motor mecanic pînă la ora 12 noaptea. Neavînd învoieli de pregătirea lecţiilor, fetele plecau şi ele la întîlniri. Ştiu eu, era greu de studiat, dar tinereţea întotdeauna este frumoasă. Numai eu rămîneam în cămin, eu eram cu o vîrstă mai mică, încă nu mă încercase dragostea şi zubream aşa zis obiectele cu o forţă extraordinară. Lampa electrică ardea abia-abia, se vedea arzînd ca un tăciun roşu. Mă suiam pe masă şi citeam textele. După ce mă aşezam în pat, din nou repetam cele citite. Mă dureau grozav ochii, de pe atunci îmi pierdusem vederile, am devenit mioapă.

Pregatirea catre lectii

După ce îmi învăţasem materialul, se întorceau colegile mele de la distracţii. A doua zi nimeni nu cunoştea lucrul pentru acasă, numai eu îl cunoşteam, de aceea fetele mereu mă rugau să le povestesc temele. Şi eu, ajutîndu-le pe unele, pe altele, repetînd tot timpul, îmi întăream cunoştinţele. Eu învăţam totul ˝în forţă˝ cu multă sîrguinţă. Îmi venea, desigur, foarte greu să învăţ din nou toate obiectele ce nu le învăţasem în şcoală. Mă luptam mereu cu limba rusă, grozav de greu. Şi mai aveam eu o mare neplăcere, mi-era foarte ruşine, vezi că eu eram cea mai mică de statură şi mai ales la educaţia fizică, în coloană eram tot timpul la coadă. Mereu vroiam să fiu puţin mai mare de statură. Stipendia noastră studenţească, de 14 ruble, ne ajungea numai, poate, pe o săptămînă, dar eu nu eram ajutată de nimeni. Şi părinţii trăiau în sărăcia şi foametea de după război.

Au fost foarte grei anii mei de studenţie. Fiind creierul meu de copil atît încărcat, poate şi de aceea şi nu m-am dezvoltat aşa ca alţi copii, am în vedere de statura mea de 1 m, 58 cm. Cu mare chin şi greutăţi am terminat cei 3 ani de studenţie a Şcolii Pedagogice din Bender. Deci, studiere, dar în legătură cu faptul că nu existau cadre cu studii, trebuia acest material de studiat intensiv în cei 3 ani. În sfîrşit, iată-mă la examenul de stat. Precum muncisem eu în forţă, cu mare sîrguinţă, şi precum tatăl meu mi-a zis că trebuie să fiu învăţătoare, mă rog, am susţinut examenul strălucit şi am primit diplomă roşie. S-au cam uimit unii colegi, care pretindeau la diplomă roşie, şi ziceau: “De ce ea, care nu cunoştea nici o boabă, nici un cuvînt rusesc, a primit diplomă roşie?” Şi atunci s-a adunat din nou Consiliul Pedagogic şi trebuia să repet examenele, adică cu aceşti candidaţi la diploma roşie. Şi unii din ei cunoşteau bine limba rusă, dar nu cunoşteau obiectul ca atare. Eu, însă, cunoşteam toată programa pe de rost. Bucăţi mari de proză la literatura rusă le citeam aproape pe de rost, pînă examinatorul îmi zicea: “Ajunge!”. Şi iată că totuşi numai eu am meritat această diplomă. Aceasta a fost prima grea biruinţă în şcoală de studenţie. Biruinţi au fost mai multe în viaţa mea, dar despre ele mai pe urmă. Bucurie mare am făcut părinţilor, ei se mîndreau că au fiică învăţătoare, dar nu mult le-a fost bucuria, peste o lună de zile am fost deportaţi în Siberia îngheţată. Despre această pagină amară, voi povesti mai jos. Încă din copilărie, compuneam unele poezioare, aveam un mic volumaş de poezii, dar de ele nu se interesa nimeni. Iată că în şcoala pedagogică scriam unele poezii mai serioase, unele de dragoste. Aici am fost luată cu o mare atenţie şi unele din ele erau redactate în ziarul “Dimineaţa”. De ceea am fost aleasă ca redactor al ziarului studenţesc “Lumina”. Dar, deportîndu-ne la Siberia, nu-mi era de poeziile mele. Şi acolo trebuia să le scriu în limba rusă. Am încercat desigur.

Între timp, după ce terminasem Şcoala Pedagogică şi aflîndu-mă în vacanţă, pînă la conferinţa învăţătorilor din 25 august, îmi făcusem planuri peste planuri. Vise şi speranţe… Este viaţa ta şi eşti obligat să treci prin ea, fiindcă nu mereu destinul ţi-l poţi face tu, destinul ţi-e dat de la Dumnezeu. Cum mă voi isprăvi eu cu cei mici copii pe care trebuie să-i întîmpin la primul 1 septembrie?! Cum voi organiza prima mea oră în ziua cunoştinţelor?! Mă aruncă gîndul la cauza responsabilităţii enorme pe care învăţătorul o asumă faţă de copii, faţă de părinţi şi întreaga societate, în promovarea educaţiei, acumularea cunoştinţelor copiilor, educarea unei personalităţi. Îmi dau bine seama că totul se începe de la pedagog, care trebuie să îndrumeze, să încurajeze, să inspire şi să conducă copiii spre culmile succesului. Ştiu că un pedagog trebuie să fie mereu în avangarda intelectuală, să cultive valori, idealuri şi principii. Ascult încă o dată melodia lui Ion Suruceanu “Iubiţi învăţători”:

Mă gîndeam pe atunci cum m-aş alipi de aceşti micuţi ca să mă iubească. Da, vise, vise şi speranţe… Doar aceşti mici au nevoie de înţelepciunea, curajul şi poziţia civică a pedagogului. E miez de noapte, dorm copiii în pace, un bec mai luminează încă, numai pedagogul se gîndeşte: “La lecţia de mâine ce voi face?”. În drum, oamenii ce-i vezi îşi deapănă probleme personale, dar tu în suflet răscoleşti problemele şcolare. Lumea minunată a viselor, a unei lumi imaginare, ochii îmi sclipeau de fericire, imaginîndu-mă în clasă unde mă vor aştepta copiii, cine sînt ei? Cu visurile mele despre prima mea zi de muncă pedagogică, stăteam lîngă copacul de cireşi din ogradă. Începu să plouă. Picăturile de ploaie cad repede şi zgomotoase, parcă sătule de cer, mă îmbătau cu parfumul lor, dar în continuare ploua cu tunete şi fulgere repetate, ploua rece. Stropii mari şi grei lovesc acoperişul cu putere, zgomotul pare un dans nebun. Într-un astfel de timp cu fulgere şi tunete, gîndurile mele mă duc spre o lume mai tristă, decît aceea la ce visam numai ce.

Cerul e greu şi miroase a ploaie, parcă cu adierea de vînt, cu miros de trandafiri îţi îmbatară dr-gostea de viaţă.

Ce simplă ar fi viaţa dacă pe fiecare treaptă a firii noastre de om ar exista instrucţiuni şi săgeţi indicatoare spre fericire şi reuşită, mă gîndesc eu.