Ursula Le Guin - Ochiul bâtlanului

— Am văzut ceva neobişnuit, Luz.

Un tip ciudat Sasha; deşi cel mai bătrân dintre toţi, totuşi viguros şi musculos, mai potrivit să ţină pasul decât unii tineri, fără să-şi iasă niciodată din fire, pe deplin stăpân pe sine şi tăcut aproape cu desăvârşire. Luz nu-l văzuse niciodată luând parte la vreo discuţie sau spunând altceva decât da sau nu, zâmbind sau dând din cap. Ştia că nu vorbise niciodată la Casa de întâlniri, nu făcuse parte din grupul lui Elia sau dintre oamenii Verei, nu fusese niciodată cel care hotărăşte între ai săi, deşi era fiul unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului lui Shults, care condusese Lungul Marş de pe străzile Cetăţii Moscova spre portul Lisabona şi mai departe. Shults avusese şi alţii copii, dar aceştia muriseră în primii ani pe Victoria; doar Sasha, cel mai mic copil născut la Victoria trăise. Şi el avusese un fiu şi îl văzuse murind. Nu vorbea decât rareori cu ea, cu Luz:

— Am văzut ceva neobişnuit, Luz.

— Ce?

— Un animal.

Arătă spre dreapta, în susul pantei abrupte acoperite cu tufişuri şi copaci, un zid întunecat acum în lumina scăzândă.

— Acolo sus e un fel de luminiş, unde au căzut doi copaci mari şi au făcut puţin loc. Am găsit câteva aloe şi le culegeam. M-am uitat peste umăr — am simţit ceva care mă urmăreşte cu privirea. Asta era undeva mai departe, la celălalt capăt al luminişului.

Tăcu un minut, nu pentru efect, ci ca să-şi ordoneze gândurile.

— Culegea şi el aloe. La început am crezut că e om. Semăna a om. Dar nu era mult mai mare ca un iepure, când s-a lăsat în patru labe. De culoare închisă, cu un cap roşcovan — un cap mare, părea prea mare pentru restul corpului. Mă fixa cu un ochi aşezat în centru, ca un wotsit. Cred că avea ochi şi în părţi, dar n-am putut vedea destul de clar. M-a privit o clipă, apoi s-a întors şi a intrat în pădure.

Vocea lui era scăzută şi egală.

— Sună înfricoşător, spuse Luz calm, nu ştiu de ce.

Dar de fapt, ştia de ce gândindu-se la visul ei despre fiinţele care veneau şi o priveau, deşi nu avusese acel vis de când se aflau în ţinutul cu tufăriş.

Sasha scutură din cap. Stăteau pe vine, unul lângă altul, sub un acoperiş des de crengi. Îşi scutură picăturile de ploaie din păr şi din mustaţa ţepoasă şi sură.

— Aici nimic nu ne poate face rău, zise. În afară de noi înşine. Există în Cetate poveşti despre animale necunoscute nouă?

— Nu — doar despre scări.

— Scări?

— Poveşti vechi. Creaturi asemănătoare cu oamenii, păroşi şi cu ochii strălucitori. Vărul meu Lores vorbea despre ei. Tata spunea că sunt oameni — exilaţi, sau oameni care rătăcesc, oameni nebuni care s-au sălbăticit.

Sasha dădu din cap.

— Nimic de felul ăsta n-a ajuns atât de departe, rosti el. Noi suntem primii.

— Noi am trăit doar acolo, pe coastă. Cred că există animale pe care nu le-am văzut niciodată.

— Şi plante. Uite la asta, seamănă cu cele obişnuite cu bobiţe albe, dar nu sunt la fel. N-am mai văzut aşa ceva până ieri.

În sfârşit, spuse:

— Nu există nume pentru animalul pe care l-am văzut.

Luz fu de acord.

Între ea şi Sasha era tăcere, legătura tăcerii. Nici el şi nici ea n-au spus nimic celorlalţi despre animal. Nu ştiau nimic despre această lume, lumea lor, doar că trebuie să meargă în tăcere, până ce învăţau un limbaj potrivit pentru a fi folosit aici. El era unul dintre cei dornici să aştepte.

Urcară şi cea de-a doua culme în a treia zi de ploaie. Era o vale mai lungă şi mai puţin adâncă, unde mersul era mai lesnicios. Pe la jumătatea zilei, vântul şi-a schimbat direcţia, bătând dinspre nord gonind norii şi ceţurile care acopereau piscurile. Toată după-amiaza escaladând ultima pantă şi în aceeaşi seară, scăldaţi într-o baie de lumină rece şi crudă, ajunseră printre formele stâncoase şi masive ale vârfului, având perspectivă spre ţinutul estic.

Se adunaseră acolo, încet, ultimul luptându-se încă să urce povârnişul pietros, în timp ce conducătorii se opriseră să-i aştepte — câteva siluete mici şi întunecate pentru ochii celor ce urcau, pe fundalul nemărginitei pustietăţi luminoase a cerului. Apusul arunca reflexe arămii pe iarba scurtă şi rară de pe culme. S-au adunat acolo cu toţii, şaizeci şi şapte de oameni, privind spre restul lumii. Au spus puţine lucruri. Restul lumii părea foarte mare.

Umbrele crestei pe care urcaseră se întindeau departe de câmpie. Dincolo de aceste umbre, ţinutul era auriu, un auriu înceţoşat, roşiatic şi rece, cu dungi abia zărite şi împestriţat de cursurile îndepărtate ale unor ape şi de porţiunile cu dealuri joase sau pădurici de copaci inelari. Departe, dincolo de platou, la limita percepţiei ochiului, se ridicau munţii, pe fondul unui cer ameninţător, incolor şi vântos.

— Cât sunt de departe? întrebă cineva.

— La vreo sută de kilometri de poalele dealurilor.

— Sunt înalţi…

— Ca cei pe care i-am văzut în nord, dincolo de lacul Serene.

— Poate e acelaşi lanţ muntos. Se îndreaptă spre sud-est.

— Câmpia asta e ca marea. Se întinde la nesfârşit.

— E frig aici sus!

— Să coborâm de pe culme, la adăpost de vânt.

Mult după ce câmpiile înalte se scufundară în cenuşiu, micuţul pisc acoperit cu gheaţă mai străluci încă puternic luminat de soare, acolo, departe, spre est. Se albea şi pălea; apărură stelele, puternic conturate în întunecimea vântoasă, toate constelaţiile, toate cetăţile luminate care nu erau căminul lor.

Orezul sălbatic de mlaştină creştea des pe malurile apelor care traversau platoul. Au trăit cu această hrană cele opt zile cât a durat traversarea. Dealurile de Fier se micşorau în spatele lor, o dungă cutată şi ruginie înaintând spre vest. Câmpia era plină de iepuri, o specie cu picioare mai lungi decât cei din pădurile de pe coastă. Pe malurile râului erau o mulţime de sălaşuri pentru ei, iar la răsăritul soarelui iepurii ieşeau, se însoreau şi urmăreau trecerea oamenilor, cu o privire calmă şi lipsită de interes.

— Numai proştii mor de foame aici, spuse Holdfast, urmărind cum întinde Italia cursele, în apropierea unui vad strălucitor şi plin de pietre.

Dar continuară să meargă înainte. Vântul sufla puternic în acel ţinut înalt şi deschis şi unde nu existau lemne pentru construcţii sau foc. Merseră înainte până ce terenul părea să se umfle, ridicându-se spre dealurile de la poalele munţilor şi ajunseră la un râu mare, curgând spre sud, pe care Andre îl marcă pe harta sa cu numele de Grayrock. Pentru a-l traversa, trebuiau să găsească un vad, ceea ce nu părea prea probabil, sau să construiască plute. Unii erau pentru traversare, adăugând încă o barieră între ei şi restul lumii. Alţii sugerau să o ia din nou spre sud şi să meargă de-a lungul malului vestic al râului. În timp ce discutau, făcură primul popas. Unul dintre bărbaţi se rănise la picior într-o prăpastie şi mai erau şi alte necazuri neînsemnate; încălţămintea avea nevoie de reparaţie; erau cu toţii obosiţi şi aveau nevoie de o zi de odihnă. În prima zi au ridicat adăposturi din ramuri uscate şi tufăriş. Era frig, cu norii care se adunau, deşi vântul aspru nu ajungea aici. În acea noapte a căzut prima zăpadă.

La Songe Bay ningea rar, nu se întâmplase niciodată atât de devreme în cursul iernii. Nu mai beneficiau de clima blândă de pe coasta vestică. Dealurile de coastă, ţinuturile sălbatice şi Dealurile de Fier opreau ploile care veneau de pe mare a dată cu vânturile de vest; aici era mai uscat, dar mai frig.