Ursula Le Guin - Ochiul bâtlanului

În lumina soarelui, în mijlocul unui inel de copaci, Lev stătea cu picioarele încrucişate şi capul plecat deasupra palmelor.

O vietate mică se ghemuia în căldura căuşului palmelor sale. N-o ţinea prizonieră; ea singură decisese sau consimţise să se afle acolo. Arăta ca o broscuţă cu aripi. Aripile, pliate ca într-o teacă ascuţită pe spinare, erau de un cenuşiu închis, vârstate cu dungi fumurii, iar corpul îi era tot fumuriu. Trei ochi aurii, cât nişte gămălii de ac, îi împodobeau capul, câte unul de fiecare parte şi ultimul, în creştet. Iar acest ultim ochi central, direcţionat în sus, era aţintit asupra lui Lev. Lev clipi. Vietatea se metamorfoză. Petale pudrate în trandafiriu pal înmuguriră de sub aripile sale. Pentru o clipă păru a se transforma într-o minge înaripată, greu de distins, din pricina petalelor sau penelor care vibrau încontinuu, estompându-i contururile. Încetul cu încetul, neclaritatea dispăru. Broscuţa înaripată împietri, revenind la forma iniţială, numai că acum se colorase într-un albastru strălucitor. Îşi scărpină ochiul stâng cu ultimul dintre cele trei picioare stângi. Lev zâmbi. Broscuţă, aripi, ochi, picioare, dispărură. O formă plată, asemănătoare unui fluture de noapte, se contopi cu palma lui Lev, aproape invizibilă, pentru că — exceptând câteva rămăşiţe neclare — căpătase aceeaşi culoare şi textură cu pielea lui. Rămase imobil. Uşurel, broscuţa albastră cu aripi reapăru, continuând să-l fixeze cu ochiul auriu. Apoi, începu să i se plimbe de-a lungul palmei, escaladându-i degetele. Cele şase picioruşe aspre şi calde se contractau şi decontractau delicat dar ferm.

Se opri pe vârful degetelor lui şi îşi dădu capul pe spate pentru a-l privi cu ochiul drept, în timp ce ochiul stâng şi cel central cercetau cerul. Luă forma unei săgeţi, desfăşură două aripi inferioare translucide, câte una de fiecare parte a corpului şi se avântă într-un zbor planat greoi spre smârcul însorit de dincolo de inelul de copaci.

— Lev?

— Mă distram cu un wotsit. Se ridică şi se îndreptă spre Andre, în afara cercului de copaci.

— Martin crede că am putea ajunge acasă în noaptea asta.

— Sper să aibă dreptate, spuse Lev. Îşi aruncă pe spate desaga şi se alătură capătului unui rând format din şapte bărbaţi. Mergeau în şir indian, fără să scoată o vorbă, cu excepţia momentelor în care unul dintre ei striga pentru a-i semnala conducătorului o variantă mai uşoară de drum pe care s-o cotească, sau când al doilea din şir, cel care ţinea busola, îi indica şefului să o ia la dreapta sau stânga. Direcţia de mers era sud-vest. Drumul nu era anevoios, dar lipseau orice fel de cărări sau semne de marcaj. Copacii pădurii creşteau în cercuri, între douăzeci şi şaizeci de trunchiuri formând un inel în jurul unui luminiş. În văile ţinutului deluros, inelele de copaci creşteau atât de strâns, cel mai adesea întretăindu-se. Drumul pelerinilor alterna constant între forţarea unor culoare sinuoase printre trunchiurile întunecate şi ţepoase şi calea dreaptă prin iarba elastică a luminişurilor, intrând apoi din nou în umbră, frunziş, hăţişuri de lujere şi de trunchiuri. Pe coastele colinelor, inelele creşteau depărtate unele de altele şi, câteodată, din loc în loc se deschideau privelişti largi pe deasupra nesfârşitelor văi, pătate în arămiul dulce al cercurilor de copaci.

Spre după-amiază soarele se învălui într-o ceaţă uşoară. Dinspre vest se aglomerară nori. Începu să se cearnă o ploaie măruntă. Era o vreme blândă, fără pală de vânt. Cuferele şi umerii pelerinilor străluceau ca impregnate de ulei. Picăturile li se prelingeau prin pâr. Înaintau spre sud-vest. Lumina continua să devină tot mai cenuşie. În văi, în cercurile de copaci, aerul devenise pâclos şi tot mai întunecat.

Conducătorul, Martin, ajungând la capătul unui lung urcuş printr-un teren stâncos, se întoarse şi strigă. Unul câte unul, se căţărară alăturându-i-se, rămânând în picioare, nemişcaţi, sus pe creastă. Jos, un râu lat se desfăşura strălucitor şi incolor între maluri întunecate.

Cel mai bătrân dintre ei, Holdfast, ajunse sus ultimul şi încremeni, privind în jos la râu, cu o expresie de profundă satisfacţie zugrăvită pe chip: "Ahoe!", murmură el, ca şi cum s-ar fi adresat unui vechi prieten.

— Care este drumul spre bărci? întrebă băiatul cu busola.

— În susul curentului, făcu Martin o tentativă.

— În jos, propuse Lev. Nu este ăsta cel mai înalt punct al drumului spre vest?

Discutară timp de un minut şi deciseră să încerce în josul curentului. Nu după mult timp, mergeau deja în linişte spre vârful colinei, de unde se desfăşura o privelişte mai largă a lumii pe care o străbătuseră timp de atâtea zile. De partea cealaltă a râului, se afla pădurea vălurindu-se spre sud în nesfârşitele cercuri care se întretăiau sub norii ce atârnau deasupra ei. Spre est, în amonte, pământul roşu şi râpos; spre vest, râul, colorându-se treptat în gri, printre colinele posomorâte. Acolo unde râul dispărea din vedere, o strălucire slabă cădea deasupra lui, o insinuare a unei sclipiri de soare, dezvăluind mai mult bănuita mare. Spre nord, în urma pelerinilor, colinele împădurite, zilele şi milele călătoriei lor, se topeau întunecate în ploaie şi noapte.

Deasupra acestui imens şi tăcut peisaj de coline, pădure, râu, nici o dâră de fum; nici o zidire; nici o potecă.

Se întoarseră cu faţa spre vest şi o porniră pe creasta colinei. După un kilometru sau ceva pe-aproape, băiatul Welcome, aflat acum în frunte, trase un chiot şi arătă în jos, spre ceea ce, de acolo de sus, păreau două surcele negre zăcând în curbura unei plăji pietroase: ambarcaţiunile pe care le părăsiseră aici cu mai multe săptămâni în urmă.

Coborâră spre plajă, alunecând, târându-se de-a buşilea pe panta prăpăstioasă. Jos, lângă râu, părea mai întuneric şi mai rece, deşi ploaia încetase.

— În curând se întunecă. N-ar trebui să ne facem tabăra? întrebă Holdfast, pe un ton şovăielnic.

Priviră la masa cenuşie şi alunecoasă a râului, la cerul cenuşiu de deasupra lor.

— Pe apă va fi ceva mai multă lumină, spuse Andre, trăgând afară lopeţile de sub una dintre canoele răsturnate pe plajă.

Printre lopeţi cuibărise o familie de marsupieni. Puii încă adolescenţi, începură să-şi agite cozile scurte de-a lungul plăjii, ţopăind morocănos, în timp ce părinţii se năpustiră după ei, exasperaţi. Bărbaţii izbucniră în râs şi-şi aruncară pe umeri canoele uşoare.

Lansară la apă ambarcaţiunile şi se împărţiră în două grupuri, de câte patru, în fiecare barcă. La ridicare, lopeţile sclipiră în lumina argintie venită dinspre vest. În mijlocul râului, cerul părea mai luminos şi mai înalt, de o parte şi de alta, iar ţărmurile mai îndepărtate şi mai negre.

O, când vom veni,

O, când vom veni la Lisabona,

Albele corăbii ne vor aştepta

O, când vom veni…

Un bărbat din prima canoe începu cântarea, două sau trei voci din spate o prinseră din zbor. În jurul baladei scurte, domoale se aşternea tăcerea sălbăticiei, dedesubt şi deasupra, înainte şi înapoi.

Malurile râului se profilau ameninţătoare până în depărtare, din ce în ce mai posomorâte. Navigau acum pe şuvoiul tăcut şi cenuşiu, lat de o jumătate de milă. Cerul se întuneca între o bătaie de vâslă şi alta. Deodată, în depărtare, spre sud, o sclipire de lumină străfulgeră spărgând întunericul.