Ursula Le Guin - Ochiul bâtlanului

Aşa a fost Marşul cel Lung. Dar nu se terminase călătoria! Au urcat pe vapoare ca să navigheze spre Ţinutul Liber, unde ştiau că aveau să fie bine primiţi.

Dar acum erau prea mulţi. Navele puteau duce doar două mii, iar numărul lor crescuse pe măsură ce tot merseseră, acum erau zece mii. Ce să facă? S-au tot înghesuit. Au construit mai multe paturi, s-au înghesuit câte zece în fiecare încăpere a vapoarelor uriaşe, încăperi construite să adăpostească doar câte doi. Căpitanii navelor au spus:

— Opriţi-vă, nu vă mai puteţi îngrămădi pe nave, nu avem destulă apă pentru lunga călătorie, nu puteţi urca cu toţii la bord. Aşa că ei au cumpărat vase, vase de pescuit, vase cu pânze şi motor; şi oameni, oameni mari şi bogaţi care aveau bărcile lor au venit şi au spus: "Folosiţi vasul meu, am să iau cincizeci de suflete către Ţinutul Liber". Pescarii au venit din Oraşul numit Anglia şi au spus: "Folosiţi vasele noastre, o să luăm câte cincizeci de suflete". Unii se temeau să traverseze o mare atât de mare, în bărcuţele acelea, unii s-au întors acasă şi au părăsit Marşul cel Lung. Dar tot timpul veneau alţii ca să se alăture procesiunii, aşa că numărul lor a crescut. Şi astfel s-a făcut că au navigat cu toţii din portul Lisabonei. A cântat muzica şi s-au aruncat panglici în vânt şi toată lumea de pe vapoarele cele mari şi bărcuţe au pornit la drum pe apă împreună cântând.

Nu au putut sta împreună pe mare. Vapoarele erau iuţi, bărcile erau încete. În opt zile, navele cele mari au intrat în portul Montreal, în ţinutul Canamericii. Celelalte bărci au venit înapoi, împrăştiate prin tot oceanul după câteva zile, altele după câteva săptămâni. Părinţii mei erau pe una dintre bărci, o barcă frumoasă albă numită Anita, pe care o nobilă doamnă o împrumutase Poporului Păcii ca să poată ajunge în Ţinutul Liber. Erau patruzeci în barca aceea. Au fost zile bune, aşa mi-a spus mama. Vremea a fost bună şi au stat pe punte în bătaia soarelui şi au plănuit cum să construiască oraşul Păcii în ţinutul care le fusese promis, ţinutul dintre munţi, în partea de nord a Canamericii.

Dar când au ajuns la Montreal, au fost întâmpinaţi de oameni înarmaţi şi prinşi şi duşi în închisori; şi toţi ceilalţi, cei de pe vapoare, cu toţii îi aşteptau în lagăre.

Erau prea mulţi, aşa spuneau conducătorii acelui ţinut. Trebuia să fie două mii şi ei erau zece mii. Nu încăpeau în nici un ţinut atât de mulţi. Erau primejdioşi prin numărul lor. Oameni de pe tot Pământul veneau să li se alăture şi îşi făceau tabăra în afara oraşului şi-n afara lagărelor şi cântau cântece de pace. Chiar şi din Brazilia veneau; începuseră propriul lor Marş Lung către nord de-a lungul marilor continente. Conducătorii Canamericii erau înspăimântaţi. Spuneau că nu e chip să se păstreze ordinea, nici să hrănească atât de mulţi. Spuneau că era o invazie. Spuneau că Pacea era o minciună, nu adevărul, pentru că ei nu o înţelegeau şi nici nu o voiau. Spuneau că oamenii lor îi părăseau şi se alăturau Păcii şi asta nu se putea permite, pentru că trebuiau cu toţii să lupte Lungul Război cu Republica, război care se ducea de douăzeci de ani şi încă nu se terminase. Spuneau că Oamenii Păcii erau trădători şi spioni ai Republicii! Aşa că ne-au dus în lagăre, în loc să ne dea ţinutul dintre munţi, pe care ni-l promiseseră. Acolo m-am născut eu, în lagărul de la Montreal.

În sfârşit, conducătorii au spus: Foarte bine, o să ne ţinem promisiunea, o să vă dăm un ţinut să trăiţi în el, dar pe Pământ nu e loc pentru voi. O să vă dăm nava care a fost construită în Brazilia cu multă vreme înainte, ca să trimită hoţii şi ucigaşii departe. Trei nave s-au construit, două le-au trimis pe o lume numită Victoria, pe a treia nu au folosit-o niciodată pentru că legea se schimbase. Nimeni nu voia nava, pentru că era făcută doar pentru un drum, nu se putea întoarce pe Pământ. Brazilia ne-a dat nava aceea. Două mii dintre voi au să intre, atât poate duce. Iar restul dintre voi trebuie, fie să-şi găsească drumul înapoi peste ocean, pe cont propriu înapoi în Rusia cea Neagră, fie să trăiască aici în lagăre, să construiască arme pentru războiul împotriva Republicii. Toţi conducătorii voştri trebuie să urce pe navă, Methta şi Adelson, Kaminskaya şi Wicewsca şi Shults. Nu vrem ca oamenii aceştia să rămână pe Pământ pentru că nu iubesc războiul. Ei trebuie să ducă Pacea pe altă lume.

Aşa că au fost aleşi cei două mii. Şi ziua alegerii a fost amară, cea mai amară zi dintre toate. Pentru cei care mergeau exista speranţă, dar şi risc — să meargă fără pilot printre stele către o lume necunoscută, fără să se mai întoarcă vreodată? Iar pentru cei care aveau să rămână nu mai rămăsese nici o umbră de speranţă. Pentru că nu era loc pentru Pace pe Pământ.

S-a făcut alegerea şi s-au vărsat lacrimi şi nava a plecat. Şi aşa, pentru cei două mii de inşi şi pentru copiii lor şi copiii copiilor lor, Marşul cel Lung s-a încheiat. Aici, în locul pe care noi îl numim Shantih, în văile Victoriei. Dar nu am uitat Marşul cel Lung şi marea călătorie şi pe cei pe care i-am lăsat în urmă, cu braţele întinse către noi. Nu am uitat Pământul.

Copiii ascultau: chipuri albe şi negre, păr negru şi castaniu; ochi atenţi, plânşi; bucurându-se de poveste, mişcaţi de ea, plictisiţi… Mai auziseră întreaga poveste şi înainte, chiar dacă unii erau atât de tineri. Pentru ei, povestea făcea parte din lumea lor. Doar pentru Luz era un lucru nou.

Avea o sută de întrebări în minte, prea multe; îi lăsă pe copiii să întrebe mai întâi.

— Amity e negru pentru că bunica lui a venit din Rusia cea Neagră?

— Spune-ne despre nava spaţială! despre cum dormeau pe nava spaţială!

— Zi-ne despre animalele de pe Pământ!

Unele dintre întrebări se puneau din pricina ei; voiau ca ea, cea din afară, fata cea mare care nu ştia, să audă părţile lor favorite din saga poporului.

— Spune-i lui Luz despre aero-planetele-zburătoare! strigă o fetiţă teribil de surescitată şi întorcându-se către Luz începu să bâiguie povestea bătrânului, în locul lui: Mama şi tata lui erau pe barca din mijlocul oceanului şi o navă zburătoare a trecut peste ei în aer, a făcut bum şi a căzut în mare şi a explodat şi era Republica şi ei au văzut. Şi au încercat să culeagă oamenii din apă dar nu era nici unul şi apa era otrăvită şi a trebuit să plece mai departe.

— Spune despre oamenii care au venit din Afferca! ceru un băiat. Dar Hari era obosit.

— Destul, spuse el. Hai să cântăm unul dintre cântecele Marşului cel Lung. Meria?

O fată de doisprezece ani se ridică zâmbind şi se întoarse cu faţa către ceilalţi.

— O, când vom ajunge, începu ea cu o voce dulce şi ceilalţi i se alăturară…

O, când vom ajunge,

Când vom ajunge-n Lisabona,

Vapoare albe ne vor aştepta.

O, când vom ajunge…

Norii se împrăştiau, grei şi zdrenţuiţi pe margini, peste râu şi peste dealurile din nord. Către sud, Golful exterior sclipea argintiu şi îndepărtat. Picături de la ultima ploaie cădeau greu din când în când de pe frunzele copacilor mari de bumbac, de pe coama dealului înălţându-se la răsărit de casa lui Southwind. Nu se auzea nimic altceva. O lume tăcută, o lume cenuşie. Luz stătea singură sub copaci, privind peste ţinutul pustiu. Nu mai fusese singură de multă vreme. Nu ştiuse atunci când pornise către deal, unde mergea sau ce căuta. Locul acesta, tăcerea aceasta, singurătatea aceasta. Picioarele o duseseră singure.