Ursula Le Guin: Deposedaţii

— Nu! făcu Shevek.

— Ştiţi ce înseamnă oreion, domnule? întrebă doctorul după un moment, frământându-şi buzele.

— Nu.

— O boală. Contagioasă. Adesea severă la adulţi. Nu o aveaţi pe Anarres: măsuri profilactice au eliminat-o atunci când a fost colonizată planeta. Este frecventă pe Urras. V-ar putea ucide. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul altor infecţii virale comune. Nu aveţi nici un fel de rezistenţă. Sunteţi dreptaci, domnule?

Shevek dădu din cap ca un automat. Cu graţia unui prestidigitator doctorul înfipse acul în braţul său drept. Shevek se supuse în tăcere la aceasta şi la alte injecţii care îi urmară. Nu avea dreptul la suspiciune sau protest. Se predase acestor oameni; renunţase la dreptul său prin naştere de a lua o decizie. Dispăruse, se îndepărtase de el o dată cu lumea lui, lumea Făgăduinţei, piatra seacă.

Doctorul îi vorbi din nou, dar de data aceasta nu-l mai asculta.

Timp de ore sau zile a fiinţat într-o deplină uitare, un vid sec şi nenorocit fără trecut sau viitor. Pereţii îl strângeau din toate părţile. În afara lor era tăcerea. Braţele şi fesele îl dureau de atâtea injecţii. Făcu o febră care nu îl duse chiar până la delir, menţinându-l pe o muchie între raţional şi iraţional, teritoriul nimănui. Timpul nu mai exista. El era timpul; doar el. El era râul, săgeata, piatra. Doar că nu se mişca. Piatra aruncată încă mai atârna suspendată la mijlocul drumului. Nu exista nici zi nici noapte. Uneori doctorul aprindea ori stingea lumina. Pe perete, deasupra parului era fixat un ceas. Arătătorul se mişca fără sens de la una la alta din cele douăzeci de cifre de pe cadran.

Se trezi după un somn lung, profund şi pentru că era cu faţa la ceas îl studie somnoros. Arătătorul trecuse puţin de 15 ceea ce, dacă ar fi citit cadranul începând cu miezul nopţii, ca pe un ceas de 24 de ore din Anarres, ar fi însemnat că se află pe la mijlocul după-amiezii. Dar cum poate fi după-amiază în spaţiu, între două lumi? Ei bine, la urma urmei nava îşi ţine propriul timp. Toate aceste calcule îi dădură un curaj imens. Se ridică şi nu se mai simţi ameţit. Coborî din pat şi îşi verifică echilibrul — satisfăcător, deşi avea senzaţia că tălpile picioarelor nu stabilesc un contact prea ferm cu pardoseala. Câmpul de gravitaţie al navei trebuie sa fie destul de slab. Nu-i plăcea în mod deosebit această senzaţie; avea nevoie de permanenţă, soliditate, fermitate. În căutarea acestora, începu să cerceteze metodic mica încăpere.

Pereţii albi erau plini de surprize, toate gata să se dezvăluie la o atingere pe tabloul de control: lavoar, closet, oglindă, birou, scaun, dulap, poliţe. De lavoar erau conectate câteva dispozitive electrice misterioase, iar apa nu se oprea atunci când luai mâna de pe robinet ci continua să curgă până când o opreai — un semn, îşi spuse Shevek, fie al unei mari încrederi în natura umană fie al unor cantităţi nelimitate de apă caldă. Presupunând mai degrabă a doua alternativă, se spălă pe tot corpul şi — negăsind nici un prosop — se uscă la unul din mecanismele acelea misterioase care emana un curent plăcut, înţepător, de aer cald. Negăsind haine noi, le îmbrăcă tot pe acelea pe care se descoperise purtându-le când se trezise: pantaloni largi, legaţi cu un şnur şi o tunică fără nici o formă, ambele de un galben strălucitor, cu buline albastre. Se privi într-o oglindă. Consideră efectul de-a dreptul nefericit. Oare aşa se îmbracă oamenii pe Urras? Căută în zadar un piepten, se mulţumi să-şi dea părul pe spate şi aşa gătit încercă să părăsească încăperea.

Ceea ce se dovedi imposibil. Uşa era încuiată. Neîncrederea iniţială a lui Shevek se transformă în mânie, un anumit fel de mânie, o dorinţă oarbă de a comite o violenţă, aşa cum nu mai simţise până atunci în întreaga lui viaţă. Răsuci furios clanţa imobilă, bătu cu palmele în metalul alunecos al uşii, dădu o lovitură butonului soneriei pe care doctorul îi spusese să-l folosească în caz de nevoie. Nu se întâmplă nimic. Pe panoul de comandă al interfonului mai erau o mulţime de alte butoane mici, numerotate, de diferite culori. Izbi cu mâna în toate deodată. Difuzorul din perete începu să bălmăjească.

— Cine dracu… da, vin imediat… afară… clar… ce… de la douăzeci şi doi…

— Deschide uşa! strigă Shevek, amuţindu-le pe toate.

Uşa se deschise, doctorul aruncă o privire înăuntru. La vederea capului său chel, îngrijorat, gălbui la culoare, mânia lui Shevek se calmă, retrăgându-se într-un cotlon întunecat, interior.

— Uşa era încuiată, spuse el.

— Regret, dr. Shevek… o precauţie… contaminare… Îi ţinem pe ceilalţi izolaţi…

— Să închizi în afară, ori să închizi înăuntru, este acelaşi act, răspunse Shevek îndreptând asupra doctorului o privire luminoasă, îndepărtată.

— Securitatea…

— Securitate? Trebuie să fiu ţinut într-o cutie?

— Salonul ofiţerilor, plusă doctorul grăbit, pe un ton de scuză. Vă este foame, domnule? Poate că doriţi să vă îmbrăcaţi şi apoi vom merge în salon.

Shevek cercetă îmbrăcămintea doctorului: pantaloni albaştri strânşi pe picior, vârâţi în cizme care arătau la fel de netede şi fine ca şi materialul pantalonilor, o tunică violetă deschisă în faţă şi reînchisă cu catarame de argint, iar sub aceasta, vizibilă numai la gât şi la încheieturile mâinilor, o cămaşă tricotată de un alb strălucitor.

— Nu sunt îmbrăcat? întrebă Shevek în cele din urmă.

— O, nu vă faceţi probleme, pijamaua ajunge. Nici un fel de formalităţi pe o navă de transport.

— Pijama?

— Ceea ce purtaţi în acest moment. Îmbrăcăminte pentru dormit.

— Haine pe care le porţi în timp ce dormi?

— Exact.

— Unde sunt hainele în care eram îmbrăcat? întrebă el, clipind din ochi, fără nici un alt comentariu.

— Hainele dumneavoastră? Le-am dat la curăţat… la sterilizat. Sper ca nu vă deranjează, domnule…

Doctorul examină un panou din perete pe care Shevek nu-l descoperise încă şi scoase un pachet învelit în hârtie de culoare verde deschis. Despachetă vechiul costum al lui Shevek, care arăta foarte curat şi oarecum redus ca dimensiuni, mototoli hârtia cea verde, activă un alt panou, aruncă hârtia într-un container care se deschisese şi zâmbi nesigur.

— Acesta este, dr. Shevek.

— Ce se întâmplă cu hârtia?

— Hârtia?

— Hârtia verde.

— A, am aruncat-o la gunoi.

— Gunoi?

— Eliminare. Este arsă.

— Voi ardeţi hârtia?

— Poate că este doar aruncată în spaţiu. Nu ştiu. Nu sunt medic spaţial, dr. Shevek. Mi s-a acordat onoarea de a vă îngriji datorită experienţei mele cu alţi vizitatori din alte lumi, ambasadorii de pe Terra şi Hain. Eu conduc procedurile de decontaminare şi acomodare pentru toţi străinii care sosesc la A-Io. Bineînţeles, nu vreau să spun că dumneavoastră sunteţi un străin în acelaşi sens, preciză doctorul, privindu-l cu timiditate pe Shevek, care nu înţelesese chiar toate cuvintele, dar putea să discearnă, dincolo de cuvinte, firea sa preocupată, rezervată, bine intenţionată.

— Aşa este, îl asigură Shevek, poate că acum două sute de ani am avut amândoi aceeaşi bunică, pe Urras.

Shevek începu să îmbrace vechile sale haine şi, în timp ce îşi trăgea cămaşa peste cap, îl văzu pe doctor introducând "hainele de dormit" în containerul pentru "gunoi". Se întrerupse, cu cămaşa în dreptul nasului, apoi o scoase complet, îngenunche şi deschise containerul. Era gol.