Ursula Le Guin: Deposedaţii

În interiorul "Precautului" se petreceau însă o mulţime de lucruri. Deoarece Controlul devansase ora lansării, toate manevrele de rutină trebuiau derulate de două ori mai repede. Căpitanul ordonase ca pasagerul să fie legat cu centurile şi închis în salonul echipajului împreună cu doctorul, pentru a nu sta în drum. Tot acolo se afla un ecran, pe care, dacă doreau, puteau să urmărească lansarea.

Pasagerul privea ecranul. Văzu terenul rachetodromului şi zidul din jurul acestuia, iar departe, dincolo de zid, pantele îndepărtate ale munţilor Ne Theras, presărate cu boscheţi de holum şi — din loc în loc — mărăcini de lună argintii.

Şi deodată, toate acestea se repeziră cu o viteză uluitoare spre partea de jos a ecranului. Pasagerul îşi simţi capul apăsat pe suportul capitonat. Era ca la o consultaţie la dentist, capul împins spre spate şi maxilarul deschis cu forţa. Nu-i mai ajungea aerul, simţea că-i vine rău, simţea cum, de spaimă, i se golesc intestinele. Întregul său trup striga împotriva forţelor uriaşe care puseseră stăpânire pe el. Nu acum, nu încă, aşteptaţi!

Dar ochii îl salvară. Ceea ce insistau să vadă şi să-i transmită îl scoaseră din autismul terorii. Asta pentru că pe ecran vedea acum o imagine stranie, o câmpie de piatră întinsă, palidă. Era deşertul văzut de pe munţii care se înălţau dincolo de Grand Valley. Cum de se întorsese la Grand Valley? Încerca să-şi spună că se află într-o navă aeriană. Ba nu, într-o navă spaţială. La marginea câmpiei se zărea sclipirea luminii pe apă, lumina traversând o mare îndepărtată. Dar nu era nici un strop de apă în acele deşerturi. Atunci, ce se vedea? Câmpia de piatră nu mai era plană, ci concavă, ca un castron imens plin de strălucirea soarelui. Pe când privea cuprins de uimire, câmpia deveni tot mai puţin adâncă, revărsându-şi lumina. Dintr-o dată, imaginea fu străbătută de o linie abstractă, geometrică, secţiunea perfectă a unui cerc. Dincolo de arcul acela totul era negru. Această negreală inversa întreaga imagine, făcând-o negativă. Partea reală, de piatră a acesteia nu mai era concavă şi plină de lumină, ci convexă, reflectând, respingând lumina. Nu mai era o câmpie, ori un bol, ci o sferă, o bilă de piatră albă căzând înapoi în întunecime, căzând în depărtare. Era lumea lui.

— Nu înţeleg, spuse el cu glas tare.

Cineva îi răspunse. O vreme nu izbuti să priceapă că persoana care stătea lângă scaunul său îi vorbea, răspunzându-i, pentru că nu mai înţelegea ce este acela un răspuns.Nu era pe deplin conştient decât de un singur lucru — totala sa izolare.Lumea se prăbuşise de sub picioarele sale şi rămăsese singur.

Întotdeauna îi fusese teamă că se va întâmpla aşa ceva, mult mai mult decât de moarte. A muri înseamnă a-ţi părăsi eul şi a te alătura celorlalţi. Iar el se păstrase pe sine şi îi pierduse pe ceilalţi.

În cele din urmă se dovedi în stare să ridice privirea la bărbatul care stătea alături de el. Bineînţeles că era un străin. De acum înainte nu vor fi decât străini. Vorbea într-o limbă străină, iotica. Cuvintele aveau sens. Toate lucrurile mărunte aveau sens, doar întregul nu avea nici un sens. Bărbatul spunea ceva despre curelele care îl ţineau ancorat de scaun. Încercă să le desfacă. Scaunul reveni brusc în poziţie verticală, iar el aproape că se prăbuşi, ameţit şi fără a-şi putea ţine echilibrul. Bărbatul întreaba mereu dacă fusese cineva rănit. Despre cine vorbea? "Este el sigur că nu a fost rănit?" Forma politicoasă de adresare directă în iotică este la persoana a treia. Omul se referea la el, i se adresa chiar lui. Nu realiza de ce ar fi trebuit să fie rănit. Bărbatul tot repeta ceva despre aruncatul pietrelor. Dar piatra nu va lovi niciodată, îşi spunea el. Privi din nou ecranul, căutând roca, piatra albă căzând înapoi în întunecime, dar imaginea de pe ecran dispăruse.

— Mă simt bine, spuse el în cele din urmă, la întâmplare.

Răspunsul său nu-l impresionă pe celălalt.

— Vă rog să veniţi cu mine. Sunt medic.

— Dar mă simt bine.

— Vă rog să mă însoţiţi, dr. Shevek!

— Dumneata eşti medic, spuse Shevek după o pauză. Eu nu sunt. Mi se spune Shevek.

— Ar trebui să vă aflaţi în cabina dumneavoastră, domnule, insistă doctorul, un bărbat scund, blond, cu chelie, faţa contorsionându-i-se de îngrijorare. Este pericol de infecţie. Nu trebuie sa veniţi în contact cu altcineva decât cu mine. Am petrecut două săptămâni la dezinfecţie pentru nimic. Dumnezeu să-l bată pe căpitanul ăsta! Vă rog să mă însoţiţi, domnule. Eu voi fi făcut răspunzător…

Shevek vedea bine că omuleţul e îngrijorat. Nu simţea nici un fel de remuşcare, nici un fel de simpatie. Dar chiar şi acolo unde se afla el, în solitudine absolută, se aplică legea, unica lege pe care o recunoscuse vreodată.

— Bine! spuse el şi se ridică.

Încă se mai simţea ameţit iar umărul drept îl durea. Ştia că nava îşi continua deplasarea, dar nu avea nici o senzaţie de mişcare. Nu era decât tăcere, o tăcere cumplită, terifiantă chiar în exteriorul pereţilor. Doctorul îl conduse prin coridoare metalice, tăcute, până într-o altă încăpere.

Era o cameră foarte mică, având pereţii sudaţi, albi. Îi amintea lui Shevek de un anumit loc de care nu dorea să-şi aducă aminte. Se opri în cadrul uşii, dar doctorul îl îndemna şi se ruga de el, aşa că îşi continuă drumul.

Se aşeză pe patul ca o poliţă, încă simţindu-se ameţit şi letargic şi îl privi pe doctor fără nici un fel de curiozitate. Avea senzaţia că s-ar fi cuvenit sa fie curios; acesta era primul locuitor din Urras pe care îl văzuse vreodată. Dar se simţea mult prea obosit. Ar fi putut să se întindă şi ar fi adormit imediat.

Nu dormise toată noaptea anterioară, punându-şi ordine în hârtii. Cu trei zile mai înainte îi însoţise pe Takver şi pe copii până la "Peace-and-Plenty", şi de atunci fusese ocupat, alergând la turnul radio pentru a schimba mesaje de ultimă oră cu locuitorii din Urras, discutând planuri şi posibilităţi cu Bedap şi ceilalţi. În toate acele zile agitate, de când plecase Takver, avusese impresia că nu el face toate acele lucruri, ci că lucrurile îl fac pe el. Fusese în mâinile altora. Propria sa voinţă nu acţionase. Nu fusese nevoie să acţioneze. Dar propria sa voinţă era aceea care iniţiase totul, care crease acest moment şi zidurile care îl înconjurau în aceste clipe.

Cu cât timp în urmă? Ani de zile. Cu cinci ani în urmă, în liniştea nopţii, la Chakar, în munţi când îi spusese lui Takver: "Voi merge la Abbenay şi voi demola zidurile". Chiar şi mai înainte, cu mult înainte, în epoca Pulberii, în anii de foamete şi disperare, când îşi promisese că nu va mai acţiona niciodată decât după propria-i voinţă. Şi ca urmare a acelei promisiuni ajunsese aici, în acest moment atemporal, în acest loc fără un pământ, în această cămăruţă, această închisoare.

Doctorul îi examinase umărul zgâriat (zgârietura îl uluia pe Shevek; fusese prea tensionat şi grăbit pentru a-şi da seama ce se întâmplă pe terenul de aterizare şi nu simţise piatra care-l lovise). Iar acum doctorul se apropia de el cu o seringă hipodermică în mână.

— Nu vreau aşa ceva, spuse Shevek.

Iotica pe care o vorbea era înceată şi, după cum prea bine ştia din dialogurile prin radio, cu o pronunţie defectuoasă, dar suficient de corectă din punct de vedere gramatical. Întâmpina mai multe dificultăţi în înţelegere decât în vorbire.

— Este un vaccin contra oreionului, explică doctorul, profesional, fără a-i acorda importanţă.