Ursula Le Guin: Deposedaţii

— Da, apă.

Tânărul a reapărut cu un pahar cu apă chiar în momentul în care ceilalţi doi li se alăturau în faţa focului. Shevek a băut toată apa cu lăcomie şi a rămas privind paharul din mână, fragil, cu o formă delicată, captând licărirea focului pe marginea aurie. Era conştient de prezenţa celor trei, de atitudinile lor, aşa cum stăteau lângă el, pe scaun ori în picioare, protectori, respectuoşi, posesivi.

A ridicat privirea către ei, cercetându-i pe rând. Cei trei l-au privit la rândul lor, în aşteptare.

— Ei bine, mă aveţi! a spus el, zâmbind. Aveţi acum anarhistul vostru. Ce aveţi de gând să faceţi cu el?

Într-o fereastră pătrata dintr-un perete alb se vede cerul limpede, fără nici un nor. În centrul cerului este soarele. Se află unsprezece copii în încăpere, cei mai mulţi închişi în pătuţuri de puf îngrădite, câte doi sau câte trei, pregătindu-se de culcare cu multă agitaţie şi elocinţă. Cei doi mai mari rămân liberi, unul gras şi activ demontând un panou de tras la ţintă, iar un altul mai ciolănos stând în careul de lumină galbenă de la fereastră, urmărind cu privirea raza de soare, cu o expresie preocupată şi stupidă.

În anticameră, matroana — o femeie cu un singur ochi şi părul cărunt — se sfătuieşte cu un bărbat înalt, cu înfăţişare tristă, în vârstă de treizeci de ani.

— Mama a fost repartizată la Abbenay, spune bărbatul. Vrea ca el să rămână aici.

— Atunci să-l acceptăm la creşă cu program normal, Palat?

— Da, eu mă voi muta înapoi la cămin.

— Nu-ţi face griji, ne cunoaşte pe toţi cei de aici! Dar eşti sigur că oficiul de muncă te va trimite curând după Rulag? Pentru că sunteţi parteneri şi amândoi ingineri.

— Da, numai că ea este… Înţelegi, Institutul Central de Inginerie are nevoie de ea. Eu nu sunt chiar atât de bun. Rulag are de făcut o lucrare mare.

Matroana dădu din cap şi suspină.

— Chiar şi aşa…! exclamă ea energic, după care nu mai scoase nici o vorbă.

Privirea tatălui era aţintită asupra copilului ciolănos, care nu-i constatase prezenţa în anticameră, fiind preocupat de lumină. În acel moment, grasul se apropia în grabă de ciolănos, deşi cu un mers deosebit, şchiopătat, din cauza scutecului ud, care atârna. Se apropie de celălalt din plictiseală, ori din dorinţa de a nu fi singur, dar de îndată ce ajunse în careul de lumină descoperi că acolo este mai cald. Se aşeză cu greutate lângă ciolănos, împingându-l la umbră.

Extazul absorbit al acestuia se transformă dintr-o dată într-un acces de mânie.

— Pleacă! strigă el, împingându-l pe grăsan.

— Shev, nu trebuie să-i împingi pe ceilalţi, spuse matroana care apăruse imediat la faţa locului, dându-l la o parte pe cel gras.

Băiatul ciolănos se ridică. Chipul său strălucea de soare şi de furie. Scutecele îi stăteau să-i cadă.

— Al meu! spuse el pe un ton înalt, cristalin. Soarele meu!

— Nu e al tău, spuse femeia cu blândeţea siguranţei de nezdruncinat. Nimic nu-ţi aparţine. Totul este pentru a fi folosit. Pentru a fi împărţit. Dacă nu împarţi, nu poţi folosi! încheie ea, ridicându-l pe copil cu un gest blând dar inexorabil şi aşezându-l alături, în afara careului de lumină solară.

Grăsanul rămase pe loc, privind indiferent. Celălalt tremura, ţipând "Soarele meu!" şi izbucni în plâns de supărare. Tatăl îl ridică, ţinându-l în braţe.

— Gata, gata, Shev, fii cuminte! spuse el. Ştii doar că nu poţi să posezi lucrurile. Ce se întâmplă cu tine?

Glasul său era blând şi tremura de parcă nici el nu era prea departe de a izbucni în lacrimi. Copilul slab, lung, din braţele sale, plângea neconsolat.

— Sunt unii care pur şi simplu nu pot să ia viaţa aşa cum este, comentă femeia cu un singur ochi, privindu-i plină de înţelegere.

— Acum îl iau cu mine în vizită la cămin. Înţelegi, mama pleacă în seara asta.

— Dă-i drumul. Sper că amândoi veţi fi repartizaţi cât de curând, spuse matroana ridicând copilul ca pe un sac de grăunţe, cu chipul trist şi ochiul cel bun pe jumătate deschis. Pa, Shev, sufleţelule. Mâine, ascultă, mâine ne jucăm de-a camionul şi şoferul.

Copilul încă nu o iertase. Suspina, agăţat de gâtul tatălui său, ascunzându-şi chipul în umbra soarelui pierdut.

În dimineaţa aceea orchestra avea nevoie pentru repetiţie de toate băncile, iar trupa de dans ţopăia de jur împrejur în sala cea mare a centrului de instruire, aşa că toţi copiii care lucra "Vorbire-şi-Ascultare" erau aşezaţi în cerc pe pardoseala de spumă de mare a atelierului. Primul voluntar, un băiat zvelt, de opt ani, cu mâinile şi picioarele lungi şi subţiri, se ridică. Rămase foarte drept, aşa cum stau copiii sănătoşi. La început, obrajii săi acoperiţi de puf avură o nuanţă palidă, după care se înroşiră pe măsură ce aştepta să fie ascultat de ceilalţi copii.

— Dă-i drumul, Shevek! îl îndemnă directorul grupului.

— Ei bine, mi-a venit o idee.

— Mai tare! spuse directorul, un bărbat solid, abia trecut de douăzeci de ani.

— Ei bine, începu băiatul zâmbind încurcat, mă gândeam… să zicem că aruncăm cu o piatră în ceva. Într-un pom. O arunci, iar piatra zboară prin aer şi loveşte pomul. Corect? Doar că nu poate. Deoarece… Vreţi să-mi daţi tăbliţa? Uite, aici sunteţi voi, aruncând piatra, iar aici e pomul, explică el scrijelind pe tăbliţă. Să presupunem că acesta este un pom, iar aici e piatra. Vedeţi? La jumătatea distanţei.

Copiii râseră de felul în care desenase un arbore de holum, iar băiatul zâmbi.

— Pentru a ajunge de la voi la pom, piatra trebuie să ajungă la jumătatea distanţei dintre voi şi pom, da? Iar apoi trebuie ajungă la jumătatea distanţei dintre prima jumătate şi p După care trebuie să urmeze jumătatea dintre jumătatea aceea şi pom. Nu contează cât de departe ajunge — întotdeauna există un loc, numai că în realitate este un moment, care se află la jumătatea drumului dintre ultimul loc în care s-a aflat şi pom…

— Credeţi că este interesant? întrerupse directorul adresându-se celorlalţi copii.

— Dar de ce nu poate ajunge la pom? întrebă o fetiţă de zece ani.

— Deoarece întotdeauna trebuie să străbată jumătate din drumul care a mai rămas de parcurs, răspunse Shevek, şi întotdeauna mai rămâne o jumătate de drum de parcurs. Înţelegi?

— N-am putea spune că nu ai ţintit bine cu piatra? întrebă directorul cu un zâmbet crispat.

— Nu contează cum ţinteşti. Nu poate ajunge la pom.

— Cine ţi-a dat ideea asta?

— Nimeni. Într-un fel, am văzut-o. Am văzut ce se petrece cu piatra în realitate…

— Ajunge!

Unii dintre copii vorbeau între ei, dar se opriră de parcă ar fi amuţit brusc. Băieţelul cu tăbliţa rămăsese în picioare, tăcut. Arăta speriat şi încruntat.

— Vorbirea înseamnă colaborare — o artă a cooperării. Iar tu nu cooperezi, mai mult individualizezi.

În sală răsunau acordurile ascuţite, viguroase ale orchestrei.

— Nu ai văzut singur aşa ceva, nu a fost nimic spontan. Am citit într-o carte o teorie foarte asemănătoare.

— În care carte? Avem vreuna pe aici? întrebă Shevek, privindu-l pe director cu ochii mari.

Directorul se ridică. Era aproape de două ori mai înalt şi de trei ori mai greu decât adversarul său şi i se citea limpede pe chip că îi displace grozav copilul, dar în atitudinea lui nu era nici un fel de ameninţare ori violenţă fizică, doar o afirmare a autorităţii, puţin slăbită de reacţia sa plină de iritare la întrebarea ciudată a acestuia.