Stephen Goldin - Vânătoarea De Comori

Bred dansa provocator doar la o mică distanță de sora sa, ținând o tavă cu o bucată de tort pe ea. Tyla, cu fața roșie ca cireașa, se întindea în zadar spre farfurie. Bratele ei se balansau sălbatic, iar ochii erau scăldați în ceața lacrimilor incipiente, iar Bred n-avea probleme să se țină în afara razei ei de acțiune.

− Ce s-a întâmplat, Tyla? întrebă mătușa Nillia.

− Bred mi-a furat o bucată de tort, strigă Tyla. − Să-l faceți să mi-o dea înapoi.

− Mătușa Nillia mi-a spus că ambele torturi ne aparțin amândurora, a spus Bred în apărarea lui. Încă zâmbea și se eschiva de fandările surorii lui.

Unele dintre femei au clătinat din cap. − dacă judeci după comportamentul lor, nu ai crede că au împlinit cincisprezece ani astăzi, a spus o doamnă neidentificabilă. − Se comportă ca niște copii răsfățați de cinci ani.

− Doar se joacă, Zise mătușa Nillia pe un ton care sugera că știa în profunzime despre ce vorbește. − Se simt excluși din cercurile noastre și nu e nimeni de vârsta lor cu care să se poată juca. Lăsați-i în pace. Nu se vor răni. Niciodată nu o fac.

Tyla o luase în serios spre Bred și băiatul trebui să fugă ca să se ferească. A alergat printre și dintre adulți, încă râzând, iar ea l-a urmat îndeaproape, fără să poată să-l prindă cu adevărat. Lacrimile ei se transformaseră într-o hotărâre încăpățânată de a prinde hoțul de tort și de a răzbuna infracțiunea odioasă. Bred o lua peste picior cu strigăte: − Tillie nu mă poate prinde. Ferindu-se se tupilă în spatele unor copaci, în afara zonei de picnic și peste deal - și, curând, ambii copii s-au pierdut din vedere.

− Nu vă este teamă că se vor pierde? a întrebat-o cineva pe mătușa Nillia.

Ea și-a clătinat capul cu un gest atoateștiutor. − Nu, ăsta este un parc planificat. Nimeni nu poate să se piardă într-un parc planificat.

Între timp, Bred și Tyla erau încă adânciți în urmărirea lor. Aceasta s-a încheiat brusc când piciorul lui Bred s-a agățat prins într-un mușuroi de pământ și el a zburat înainte. Tyla, neputând să se oprească la timp, se împiedică de fratele ei, iar cei doi s-au rostogolit pe iarba dealului într-o încurcătură de membre. Un mic tufiș din vale le-a oprit deplasarea în afara orizontului vizual al restului lumii. Bred a aterizat peste sora sa.

− Vrei să-mi dai tortul acum? întrebă ea.

Bred a arătat spre locul în care bucata a căzut în iarbă. − Dacă vrei să mănânci o bucată de tort murdar, n-ai decât.

Furia Tylei luă o intensitate incontrolabilă. Ea își încleștă pumnii și începu să-i lovească de umerii fratelui ei. El se sprijini pe coate și îi prinse mâinile, ținându-le astfel încât să nu-l poată lovi. Ea se luptă fără rost împotriva puterii lui mai mari. Apoi, dintr-o dată, s-a oprit din zvârcoleală. Se uitau unul în ochii celuilalt.

Orren-Naija cuplați în mijlocul tufișurilor

În câteva minute, azi a totul devenit mai mult decât o petrecere de aniversare.

***

Tyla-Bred?

Bred-Tyla?

Ușor, împinge-trage, cald, fierbinte, mișcare, mormăit, aruncare, MIȘCARE, în sus, jos, lovitură, Orren-Naija, da, da, da.

***

El se rostogoli pe spate, cu ochii aproape lipiți în timp ce priveau norii cenușii care se adunau peste tot deasupra capetelor lor. Își împinse sora în coaste cu cotul. − Haide, trezește-te.

− Mmmm?

− Mai bine ne întoarcem. Vor începe să se îngrijoreze în curând.

− Mmmm!

− Știi cum face mătușa Nillia când se enervează. S-a ridicat și a apucat-o de un braț ca să o ridice în picioare. În schimb, ea trase cu putere l-a răsturnat înapoi, chicotind fericită.

− Nu-mi spune că mai vrei? a spus el cu neîncredere.

− Aha!

− Masochisto.

Un fulger pe cer, urmat câteva secunde mai târziu de un geamăt de tunet ca o mânie divină. Un vânt rece și înțepător se înteți, suflând frunze pe pielea lor. Tyla deschise ochii. − Am crezut că mătușa Nillia a comandat vreme bună pentru astăzi.

Ploaia începu să le bombardeze pielea cu picături mari, lipicioase. În decursul unei secunde, era un potop de apă rece usturătoare. − Cineva a făcut o boacănă, spuse Bred. − Ar fi bine să ne ridicăm.

Pe când se ridicară în picioare, dealul devenise de sticlă. Sticlă netedă, alunecoasă, care nu permitea nicio aderență pentru picioare. Au încercat să urce înapoi, dar au reușit să urce doar un metru înainte de a aluneca din nou până jos.

Ploaia curgea mai tare și vizibilitatea era dificilă. Ei bâjbâiau în jurul lor. Toate dealurile s-au transformat în sticlă, stânci plane ridicându-se la sute de metri deasupra capului gemenilor, din sticlă deplină, cu totul de netrecut. Erau într-un canion îngust, doar cu o mică cărare la picioarele lor, conducându-i mai departe pe podeaua abisului.

Ploaia era acum de o intensitate orbitoare. Era imposibil să vezi la mai mult de un metru înainte. Vântul și-a întărit puterea și a scăzut temperatura aerului chiar mai mult. Bred luă mâna Tylei. − Haide, nu putem sta aici așa.

Alergară de-a lungul fundului văii - singura cale deschisă pentru ei. Ploaia făcuse drumul alunecos. Căzură, se ridicară și căzură din nou, căci picioarele lor călcau aiurea. Ploaia continua să vină, udându-i leoarcă fără încetare, iar hainele lor se lipiseră de ei ca o a doua piele.

Tyla s-a încovoiat. − Ooo. Au.

− Ce s-a întâmplat?

− Am o crampă la stomac. Se opri îndoită de spate, ținându-se de stomac și gemând încet.

Bred a simțit și el, la fel, clești fierbinți rupând mușchi și piele și arzând din adâncul stomacului.

Apa a umplut mica prăpastie. Deja le ajunse până la glezne. Se întinse și lua mâna surorii lui încă o dată. − Trebuie să continuăm să ne mișcăm.

Ploaia se trasnformă acum în grindină. Pietre de grindină se spărgeau de corpurile lor, iar grindina asta parca e aprinsă și arde pielea atunci când se ating de ea și se izbesc cu un impact amețitor. Bred și Tyla nu mai gândeau, și începeau să reacționeze instinctiv.

Apoi potopul. Apăru urlând prin canion ca un pumn de uriaș, prinzându-i din spate și măturându-i de pe picioare. Pereții canionului erau înalți și netezi, iar cerul era doar un zvon negru ca smoala suspendat undeva deasupra lor, dacă ar fi îndrăznit să se uite cu totul în sus. Apa bolborosea și fierbea cu furie rece peste tot și peste ei. Au lovit apa cu furie pentru a-și păstra capetele deasupra. Pietrele de grindină, ca ouăle de găină, le zdruncinau craniile.

O gaură în peretele de sticlă de lângă ei. Bred îl apucă, îl prinse, se întoarse înapoi și își trase sora în spatele lui. În afara acestei peșteri mici, apele inundației se aruncă mai departe și furtuna continuă.

Înăuntru, găsiră puțină relaxare din aceste chinuri. Frigul era un monstru ce mușca din ei cu dinți de gheață și îi înfășura cu mâini de ger. Aproape înainte să se poată gândi, apa care le acoperea trupurile îngheță într-o pătură de gheață. În ciuda nevoii lor disperate de oxigen, s-au ridicat și s-au mutat mai adânc în peșteră, luptându-se să nu devină statui înghețate. Au fugit mai departe în adâncurile întunecate ale pasajului.

Ochi roșii mici, ochi roșii ca mărgelele, uitându-se, privindu-i în timp ce alergă. Întotdeauna în perechi, fără să clipească, acei micuți ochi roșii. Urmărindu-i. Umpleau cavitățile și găurile din pereții peșterii cu pionezele lor roșii. Zgomote mici chițăitoare. Rozătoare, o armată de rozătoare invizibile și mici, invizibile, cu excepția acelor ochi roșii, roșii. Urmărindu-i.