Stephen Goldin - Vânătoarea De Comori

− Pentru că nu pot plânge ca lumea în levitație. Acum, lasă-mă în pace.

− Tocmai am atins miezul problemei, totuși. De ce plângi?

Ochii lor s-au întâlnit și, pentru o clipă, sufletul ei fu gol. − Sunt eu atât de diferită de ceilalți?

Întrebarea îl zăpăci pe Bred. − Nu sunt sigur ce vrei să spui.

− Nu sunt proastă, îmi cunosc reputația - cățea mică răsfățată, regină de gheață îngâmfată, secera balului. Am treizeci și trei de ani și nu m-am căsătorit niciodată. Oricine s-a căsătorit cel puțin o dată până la vârsta asta, chiar și tu. Eu ce am?

− Viața cu Barb a nu prea a semănat cu o căsătorie, zise Bred, cu colțurile gurii răsucite într-un zâmbet subțire. − Mai mult a fost un joc continuu de "crezi că poți face asta". Și să fim serioși dar mama și tata ne-au lăsat niște standarde destul de înalte cu care să comparăm căsătoria. Nu sunt mulți care să se potrivească cu ce au avut ei.

Ea privi din nou în derivă dar momentul special a trecut. − Nu-mi ești deloc de ajutor.

− Chiar vreau să fiu, Tilli. Povestește-mi despre Bal.

− Să nu mai folosi numele ăsta ridicol niciodată. Și cred că am fost destul de clară că nu vreau să discut despre asta.

− Tăcerea ta doar înrăutățește lucrurile, să știi. Lași oamenii să-și folosească prea mult imaginația. Vini reconstruiește în mintea ei tot felul de posibilități, inclusiv orgii între oameni și androizi.

− Bred, spuse Tyla cu dinții încleștați, − Vreau să o concediezi.

− Ăăă! Cine?

− Pe doctorița aia. Vreau să o concediezi imediat.

Acest lucru sună serios, se gândi Bred. − De ce ar trebui să fac asta?

− Pentru că mă irită, de aceea. Și o înnebunește și pe căpitan. În plus, îți cere întotdeauna să o dai afară, nu-i așa?

− Ăsta e doar un joc pe care îl jucăm noi. Nici unul dintre noi nu e serios. Și asta e nava mea - așa că voi ține pe salariu echipajul care îmi place mie.

− Ai spus că aș putea să conduc eu Vânătoarea.

− Desigur, a răspuns Bred, − pentru că nu dau doi bani pe aceste jocuri prostești pe care le joacă prietenii tăi din Societate. Dacă nu ar fi fost Vânătoarea de Comori, mama și tata ar mai fi încă în viață azi.

A văzut-o chircindu-se la acea lovitură necinstită. Am venit aici să o înveselesc, nu să o rănesc mai tare, își spuse el și imediat schimba tactica. − Dar tu ești responsabilă doar de Vânătoare. Încă plătesc salarii acestor femei. Și chiar dacă aș concedia-o, nu pot să o dau afară în hiperspațiu - ar trebui să o lăsăm undeva, și asta ne-ar abate mult timp din Vânătoare.

El zâmbi șmecherește. − În afară de asta, unde aș găsi un alt doctor în părțile astea care să fie la fel de bună să mă... consulte?

Fără voia ei, Tyla a lăsat să-i apară un zâmbet pe față. Făcu un efort real pentru a nu-și lăsa colțurile gurii să se ridice și aproape a reușit. − Bine, Bred, ai câștigat. Poate să rămână. Dar să n-o văd în față.

− Bine. Sper doar să nu te îmbolnăvești. Promiți să ieși din cabină cândva în următoarele câteva luni? Va fi destul de plictisitor aici, fără tine.

Tyla închise ochii pentru o secundă, îi deschide și se uită la fratele ei cu capul înclinat amuzant într-o parte. − Bruder mein, oftă ea, − sunt momente când chiar nu te înțeleg.

Bred se ridică și se îndreptă spre ușă. − Nici măcar să nu încerci, Tilli. Nu merit.

− Și nu-mi mai spune așa! Strigă ea pe când ușa se închise în spatele lui.

***

Bred avuse dreptate; lucrurile chiar au devenit plicticoase în cabina ei, cu doar două călătorii scurte în fiecare zi pentru a cere mesele gata pregătite de la Bucătărie, când era foarte probabil să nu fie nimeni altcineva pe acolo. Nu erau chiar atât de multe cărți pe care le-ar putea citi în biblioteca aparent nelimitată a lui Honey B. Nu erau chiar atât de multe holi-uri pe care le-ar putea vedea singură. Tyla deVrie era un animal social. Ea trebuia să interacționeze cu oamenii, chiar dacă singurii din jurul ei erau fratele și echipajul lui, în fața căruia se făcuse de râs așa de tare.

După patru zile de izolare, Tyla și-a părăsit cabina și a înotat în spate înspre Camera Rec, centrul activității sociale a navei. În mod surprinzător, camera era pustie, cu excepția lui Dru Awa-om-anoth, care plutea ca întotdeauna într-un colț compunându-și Cântecele ei.

Tyla se uită în jur. − Scuză-mă, Dru, dar unde sunt ceilalți?

− Căpitanul stă de cart în Sectorul de Control. Toți ceilalți sunt adunați în Teatru pentru un consiliu de război despre Lethe.

− Mulțumesc. Chiar înainte de a se retrage complet din sală, remarcă cum Dru își alocă din nou toată atenția compupadului.

Teatrul, proiectat pentru vizionările de grup ale holi-urilor din vasta biblioteca a navei, se afla imediat în fața Camerei Desenelor. Ușa era deschisă și Tyla o putea auzea pe Vini vorbind. Se opri și aproape s-a întors să meargă în camera ei. În cele din urmă, întărindu-și nervii pentru acest supliciu, a înotat în Teatru pentru a se alătura celorlalți.

− Cabinele de Vis, spuse Vini. − Ei... A văzut-o pe Tyla intrând și se opri. Toți ochii s-au întors spre ușă, iar Tyla s-a simțit mai nervoasă chiar decât când a debutat cu mulți ani în urmă.

− Aș vrea să profit de această ocazie pentru a-mi cere scuze tuturor pentru comportamentul meu nepotrivit din Sectorul de Control zilele trecute, spuse ea încet. Tonul ei era hotărât; însă ochii ei refuzau să întâlnească alți ochi. − Am fost afectată de începutul Vânătorii, probabil mai mult decât mi-am dat seama. Sper că îmi veți permite să mă alătur discuției voastre.

− Desigur, spuse Nezla. − Toți mai dăm rateuri din când în când.

− Sunt încântat să te văd, spuse Bred, aranjându-și ochelarii pe podul nasului. − Ai promis să conduci Vânătoarea și nu eram sigur cum o să faci asta din cabina ta.

− Hai alături de noi, a invitat-o ​​Vini. − Deși dacă ai mai fi lipsit încă o zi, aș fi câștigat piscina.

− Mulțumesc, spuse Tyla, ignorând comentariul lui Vini, în timp ce înota în încăpere. − Care era mai exact subiectul discutat?

− Cabinele de Vis, spuse Vini. − Cei mai mulți experți sunt de acord că acestea au ucis Letheenii. Biblioteca navei are tot felul de materiale de cercetare, inclusiv un text de psihologie avansată, care vorbește despre cabine foarte detaliat - sau cel puțin cel mai detaliat posibil.

− Exploratorii au găsit aceste cabine în fiecare oraș important. Probabil că erau destul de populare. Multe dintre ele încă mai sunt funcționale - Letheenii ăștia construiau lucruri rezistente. Într-un anume fel, partea activă din aceste cabine induce vise în mintea celui dinăuntru. Letheenii erau stăpâni ai științei psihologice, așa că probabil știau totul despre minte - sau cel puțin suficient pentru a-l elibera de realitate.

− Singurul mod în care știm despre acest lucru, desigur, este din experiența directă. Primii oameni care au intrat în acele cabine au fost prinși în fanteziile induse. Nu au mai putut fi scoși din starea de vis. Au trebuit să fie hrăniți intravenos pentru o vreme, dar tot au murit. Asta s-a întâmplat, probabil, și cu Letheenii - s-au dus la cabine, s-au cuplat într-un Vis și au murit încet. Literalmente au visat până la moarte.

− Nu știau că cabinele îi vor ucide? întrebă Bred.

− Trebuie că știau. Nu văd cum ar fi putut rata faptul că nu existau clienți care să revină. Dar poate că au vrut să moară. Sau poate că nu le păsa deloc. Poate că ei și-au făcut lumea un pic prea perfectă și au avut nevoie de o diversiune cu orice preț.