Roger Zelazny - Domn al Luminii

— Am fost.

— Atunci ai citit despre cele mai timpuriu consemnate contacte cu rakasha?

— Am citit rapoartele asupra zilelor înlănţuirii lor…

— Atunci ştii că ei sunt primii locuitori ai acestei lumi, că se află aici încă dinaintea sosirii Omului de pe dispărutul Urath.

— Da.

— Sunt mai degrabă fiinţe energetice, decât din materie. Propria lor tradiţie susţine că odată purtau corpuri şi trăiau în cetăţi. Oricum, aspiraţia lor către nemurire personală i-a condus pe un drum diferit de cel urmat de Om. Au aflat o cale de a se perpetua sub forma unor câmpuri stabile de energie. Şi-au abandonat trupurile pentru a trăi de-a pururi ca vârtejuri de forţă. Dar intelecte pure nu sunt. Şi-au purtat cu ei, neştirbit, eul şi, născuţi din materie, tânjesc după carne. Deşi îi pot adopta aparenţa pentru o vreme, nu se pot reîntoarce la ea neajutaţi. Veacuri după veacuri, au rătăcit fără ţintă prin această lume. Apoi, venirea Omului le-a răscolit pacea. Au luat formele coşmarurilor lui, ca să-l chinuie. De asta a trebuit ca ei să fie înfruntaţi şi legaţi mult dedesubtul munţilor Ratnagari. Nu i-am putut distruge pe toţi. Nu le putem permite să-şi continue încercările de a poseda mecanismele de încarnare şi trupurile oamenilor. Aşa că au fost prinşi şi închişi în mari recipiente magnetice.

— Totuşi, Sam a eliberat mulţi pentru a-şi face voia, spuse Tak.

— Eh! A făcut şi a păstrat un legământ, ca unii dintre ei să mai umble totuşi prin lume. Dintre toţi oamenii, ei îl respectă, probabil, doar pe Siddhartha. Şi cu toţi oamenii, împărtăşesc un viciu extraordinar.

— Anume…

— Le plac la culme jocurile de noroc… Joacă pe orice miză, iar datoriile la joc sunt singurele lor chestiuni de onoare. Trebuie, altfel nu s-ar mai bucura de încrederea celorlalţi jucători şi ar pierde ceea ce este, poate, unica lor plăcere. Având puteri extraordinare, nici prinţii nu se dau înapoi de la o partidă cu ei, sperând să le câştige serviciile. S-au pierdut regate în felul ăsta.

— Dacă, spuse Tak, după cum crezi tu, Sam juca unul dintre vechile jocuri cu Raltariki, care ar fi putut fi miza?

Yama îşi termină vinul, apoi îşi umplu iar paharul.

— Sam este un prost. Adică nu, nu este. Este un jucător. Există o diferenţă. Rakasha, ei controlează ordinele inferioare ale fiinţelor energetice. Sam, chiar prin intermediul brăţării pe care o poartă, nu poate comanda trupa de elementarii ale focului, pe care le-a câştigat de la Raltariki. Acestea sunt creaturi muritoare, lipsite de minte — şi fiecare dispune de forţa unui fulger.

Tak îşi termină vinul.

— Dar ce miză putea Sam să pună în joc?

Yama oftă.

— Toată munca mea, toate eforturile noastre de peste o jumătate de veac.

— Vrei să spui… corpul lui?

Yama dădu din cap.

— Un corp uman este cel mai mare stimulent care i se poate oferi unui demon.

— De ce să se aventureze Sam la un asemenea risc?

Yama se uită la Tak fără să-l vadă.

— Probabil că era singura modalitate prin care să-şi adune voinţa de viaţă, care să-l lege iar de misiunea lui — punându-se de unul singur în pericol, distribuindu-şi propria existenţă în fiecare rol dictat de sorţi.

Tak îşi turnă încă un pahar de vin şi-l înghiţi dintr-o sorbitură.

— Pentru mine, asta este de necunoscut, zise el.

Yama, însă, scutură din cap.

— Numai necunoscut, spuse el. Sam nu e nici tocmai un sfânt, nici nebun.

— Aproape, totuşi, hotărî Yama.

Şi în seara aceea pulveriza prin mănăstire din spray-ul contra demonilor.

În dimineaţa următoare, un omuleţ se apropie de mănăstire şi se aşeză în faţa intrării, punându-şi la picioare, pe pământ, un vas de cerşit{Singura posesiune a călugărilor rătăcitori (n.tr.) .}. Purta doar un veşmânt dintr-o bucată de pânză maro, grosolană, care-i ajungea până la glezne. O legătură neagră îi acoperea ochiul stâng. Ceea ce-i mai rămăsese din păr era negru şi foarte lung. Nasul ascuţit, bărbia mică şi urechile mari şi netede îi dădeau feţei o înfăţişare de vulpe. Pielea îi era întinsă şi puternic arsă de vânt. Unicul lui ochi, verde, părea să nu clipească niciodată.

Stătu aşezat acolo vreo douăzeci de minute până ca unul dintre călugării lui Sam să-l observe şi să semnaleze faptul unuia dintre purtătorii de robe galbene ai Ordinului lui Ratri. Călugărul, la rândul lui, găsi un preot şi-i trecu acestuia informaţia. Preotul, nerăbdător s-o impresioneze pe zeiţă cu virtuţile adepţilor ei, trimise să fie adus cerşetorul înăuntru, să fie hrănit, să i se ofere haine noi şi să i se dea o chilie în care să doarmă pentru cât timp va dori să rămână.

Cerşetorul acceptă mâncarea cu o curtoazie de brahman, dar refuză să mănânce altceva decât pâine şi fructe. Acceptă şi veşmântul negru al Ordinului lui Ratri, lepădându-şi pelerina soioasă. Apoi se aşeză, în chilia lui, pe salteaua proaspătă ce fusese întinsă pentru el.

— Îţi mulţumesc, vrednic preot, spuse acesta, cu o voce plină şi rezonantă şi, în general, mai puternică decât el însuşi. Îţi mulţumesc şi mă rog să se reverse asupra ta zâmbetul zeiţei tale, pentru bunătatea şi dărnicia ta în numele ei.

Preotul zâmbi în sine, încă sperând ca Ratri să treacă prin hol pentru un moment, să ia act de bunătatea şi de generozitatea lui în numele ei. Dar ea nu se arătă. Puţini din Ordinul său o văzuseră de fapt, chiar şi în noaptea când îşi adunase puterile şi umblase printre ei, pentru că numai purtătorii robelor galbene asistaseră la trezirea lui Sam şi erau la curent cu privire la identitatea lui. În general, umbla prin mănăstire când adepţii ei erau la rugăciune sau după ce se retrăgeau pentru înnoptat. Dormea mai mult în timpul zilei; când li se înfăţişa, era bine acoperită şi învăluită în mantie; dorinţele şi dispoziţiile i le comunica direct lui Gandhiji, şeful Ordinului, care avea nouăzeci şi trei de ani în acest ciclu şi era pe jumătate orb.

Prin urmare, atât călugării săi cât şi purtătorii robelor galbene se întrebau cum arată şi căutau să câştige vreo favoare în ochii ei. Se spunea că binecuvântarea sa asigura reîncarnarea ca brahman. Numai lui Gandhiji nu-i păsa, întrucât el acceptase calea adevăratei morţi.

Pentru că ea nu trecu pe coridor cât stătură ei acolo, preotul prelungi conversaţia.

— Eu sunt Balarama, declară el. Pot să te întreb cu privire la nume, bunule domn, şi, poate, destinaţia ta?

— Eu sunt Aram, spuse cerşetorul, cel care şi-a luat asupră-şi legământul sărăciei pentru un timp de zece ani şi al tăcerii pentru şapte ani. Din fericire, cei şapte s-au scurs, de aceea pot acum să vorbesc pentru a mulţumi binefăcătorilor mei şi a le răspunde la întrebări. Mă îndrept către munţi, să-mi găsesc o peşteră unde să pot medita şi să mă rog. Aş putea, oare, să accept amabila voastră ospitalitate pentru câteva zile, înainte de a-mi continua călătoria?

— Am fi, spuse Balarama, într-adevăr onoraţi dacă un sfânt ar găsi de cuviinţă să ne binecuvânteze mânăstirea cu prezenţa lui. Te asigurăm că ai fi bine venit. Dacă este ceva ce ţi-ar fi de folos pe drumul tău, iar noi am fi în stare să-ţi dăm acel lucru, te rugăm, spune.

Aram îl fixă cu ochiul lui verde, neclipitor şi spuse :

— Călugărul care m-a văzut primul nu purta roba Ordinului tău.

Spunând asta, îi atinse veşmântul negru.

— În locul ăstuia, cred că bietul meu ochi a zărit unul de altă culoare.