Roger Zelazny - Domn al Luminii

Deasupra, Podul Zeilor, de culoarea polenului, dispărea pe măsură ce norii se rostogoleau către est. Fulgerul lumină şi tunetul urmă aproape imediat. Vântul era mai puternic aici, la loc larg; ierburile se plecau la pământ în calea lui; temperatura păru să coboare dintr-o dată.

Tak simţi primii stropi de ploaie şi ţâşni la adăpostul uneia dintre stânci. Semăna cu un paravan îngust, uşor înclinat împotriva ploii. Tak merse în lungul bazei ei, în vreme ce ploaia se dezlăntuia, iar culorile părăseau lumea o dată cu ultima bucăţică de albastru de pe cer.

O mare de lumină învolburată apăru deasupra şi revărsă, de trei ori, şuvoaie care alergau în jos într-un crescendo nebunesc, pentru a se prăvăli peste pintenul întunecat de piatră, curbat sub vânt, aflat la vreo patru sute de metri deasupra, pe pantă.

Când i se limpezi privirea, Tak văzu ceea ce acum, în sfârşit, înţelegea. Era ca şi cum fiecare fulger care căzuse lăsase o parte din el însuşi în picioare, legănându-se în aerul cenuşiu, ca nişte focuri pulsânde, în ciuda umezelii ce cobora, grea, asupra pământului.

Apoi, Tak auzi râsul — sau era un sunet fantomă lăsat în auzul lui de tunetul de adineauri?

Nu, râs era — gigantic, inuman!

După un timp, izbucni un urlet de furie. Apoi urmară un alt fulger, un alt tunet.

Un alt stâlp de foc se balansă alături de pintenul de piatră.

Tak rămase nemişcat timp de vreo cinci minute. Apoi se auziră iar — urletul, urmat de trei fulgerări strălucitoare şi de trosnitură.

Acum erau şapte stâlpi de foc.

Să îndrăznească să se apropie, înconjurând acele lucruri, tră-gînd cu ochiul către pintenul de piatră dinspre cealaltă parte?

Şi dacă o făcea, şi dacă — aşa cum simţea el — Sam era într-un fel sau altul implicat, de ce ar fi fost el în stare dacă însuşi Iluminatul nu putea stăpâni situaţia?

Nu găsi nici un răspuns, dar se trezi că înaintează, lăsat la pământ, prin iarba udă, ocolind larg prin stânga.

Când se afla la jumătatea drumului, se întâmplă iar şi zece turnuri apărură, roşii şi aurii şi galbene, aplecându-se şi revenind, aplecându-se şi revenind, ca şi cum ar fi fost înrădăcinate în pământ.

Se ghemui acolo, ud şi tremurând, îşi cercetă curajul şi-l află a fi cu adevărat un lucru mărunt. Totuşi, se avîntă până în dreptul ciudatului loc, apoi trecu dincolo de el.

Ieşi în spatele lui, trezindu-se între mai multe pietre mari. Recunoscător adăpostului şi acoperirii pe care pietrele i le ofereau, făcându-l de nevăzut dinspre josul pantei, se aplecă puţin în faţă, fără să-şi ia ochii de la pintenul de piatră.

Acum descoperi că era parţial scobit. La baza lui se afla o grotă uscată, puţin adâncă, în care stăteau îngenunchiate două siluete. Sfinţi la rugăciune? Se îndoia.

Atunci se întâmplă. Cel mai înspăimântător fulger pe care-l văzuse el vreodată se prăvăli asupra stâncilor — şi nu o singură dată sau doar pentru un moment. Era ca şi cum o fiară cu limbă de foc ar fi lins, iar şi iar, stânca, mormăind între timp, vreme de, probabil, un sfert de minut.

Când deschise ochii, Tak numără douăzeci de turnuri de văpaie.

Unul dintre sfinţi se aplecă înainte, gesticulând. Celălalt râse. Sunetul ajunse până unde se afla Tak, împreună cu vorbele:

— Ochii şarpelui! Acum eu!

— În ce cantitate? întrebă cel de-al doilea, iar Tak recunoscu vocea lui Sam, Marele Suflet.

— Dublu sau deloc! mugi celălalt şi se întinse înainte, se legănă înapoi, apoi gesticulă la fel cum făcuse Sam.

— Nina de la Srinagina! cântă el şi se aplecă, se legănă şi gesticula iar.

— Sfântul şapte, spuse Sam blând.

Celălalt hohoti.

Tak îşi închise ochii, îşi acoperi urechile, aşteptând ceea ce putea urma acelui hohot.

Nu greşea.

Când văpaia şi tumultul trecură, privi în jos, către o scenă iluminată feeric. Nu se mai osteni să numere. Era clar că patruzeci de obiecte de foc pluteau acum deasupra locului, răspândin-du-şi lucirea în jur: numărul li se dublase.

Ritualul continuă. Pe braţul stâng al lui Buddha, brăţara din fier lucea cu o lumină slabă, verzuie, nemaivăzută.

Auzi cuvintele „Dublu sau deloc!” repetate iar şi îl auzi pe Buddha spunând din nou „Sfântul şapte”, drept răspuns.

De astă dată crezu că versantul muntelui se va despica sub el. De astă dată crezu că strălucirea era o imprimare vizuală tatuată pe retina lui, prin pleoapele închise. Dar se înşela.

Deschise ochii pentru a vedea o adevărată armată de fulgere pâlpâitoare. Văpaia lor îi răscolea creierul şi-şi puse palma la ochi să se poată uita în jos.

— Ei bine, Raltariki? întrebă Sam şi o lumină strălucitoare, de smarald, îi juca în jurul mâinii stângi.

— Încă o dată, Siddhartha. Dublu sau deloc.

Ploaia încetă un moment şi, profitând de marea vâlvătaie de pe versantul muntelui, Tak văzu că aşa-numitul Raltariki avea capul unui bivol de apă şi o pereche de braţe în plus.

Se cutremură.

Îşi acoperi ochii şi urechile şi-şi încleştă dinţii, în aşteptare.

După câtva timp, se produse. Muget şi foc slobozit, iar şi iar, până când, în cele din urmă, îşi pierdu cunoştinţa.

Când îşi reveni în simţire, nu mai erau decât un voal cenuşiu şi o ploaie blândă între el şi stânca protectoare. La baza ei nu se mai afla decât o singură siluetă şi nu purta coarne şi nici nu părea să aibă mai mult de cele două braţe obişnuite.

Tak nu se clinti. Aşteptă.

— Ăsta, zise Yama dându-i un spray, este pentru gonirea demonilor. Pe viitor îţi sugerez să te ungi peste tot cu uleiuri dacă vrei să te aventurezi foarte departe de mănăstire. Credeam că în regiunea asta nu sunt rakasha, altfel ţi l-aş fi dat mai demult.

Tak acceptă recipientul şi-l puse pe masă, în faţa lui.

Se aflau în apartamentele lui Yama, luând o masă uşoară. Yama se lăsă pe speteaza scaunului, cu un pahar din vinul lui Buddha în mâna stângă şi un decantor pe jumătate plin în dreapta.

— Atunci, cel numit Raltariki este într-adevăr un demon? întrebă Tak.

— Da… şi nu, răspunse Yama. Dacă prin „demon” înţelegi o creatură malefică, supranaturală, cu puteri extraordinare, cu durată nelimitată de viaţă şi posibilitatea de a-şi asuma, temporar, practic orice formă — atunci, răspunsul este nu. Asta este definiţia general acceptată, dar este neadevărată într-o privinţă.

— Aha! Şi care-ar fi aia?

— Nu e o creatură supranaturală.

— Dar este toate celelalte lucruri?

— Da.

— Atunci nu văd ce diferenţă este între a fi sau nu supranaturală — de vreme ce este malefică, are puteri extraordinare şi durată nelimitată de viaţă şi este în stare să-şi schimbe forma la dorinţă.

— Ei, dar e o mare diferenţă! Vezi tu, este diferenţa dintre necunoscut şi ceea este de necunoscut, dintre ştiinţă şi fantezie — este o chestiune de esenţă. Hai să ne imaginăm cele patru puncte cardinale ca fiind logica, înţelepciunea, cunoaşterea şi necunoscutul. Unii înclină către această din urmă direcţie. Alţii chiar înaintează pe ea. A te înclina în faţa uneia înseamnă a le pierde din vedere pe celelalte trei. Mă pot livra necunoscutului, dar niciodată celor ce nu se pot cunoaşte. Omul care înclină către această din urmă direcţie este fie un sfânt, fie un nebun. Eu nu mă simt atras nici de una nici de alta.

Tak ridică din umeri şi sorbi din vin.

— Dar demonii?…

— Se pot cunoaşte. Am făcut cu ei experimente timp de mulţi ani şi am fost unul dintre Cei Patru care au coborât în Puţul Iadului, dacă-ţi aminteşti, după ce Taraka i-a scăpat Domnului Agni, la Palamaidsu. Nu tu eşti Tak al Arhivelor?