Roger Zelazny - Domn al Luminii

Ratri îşi sorbi ceaiul.

— Indiferent de unde izvorăşte, dacă puterea ta zice să o luăm din loc, atunci trebuie să facem aşa. Cât de curând?

Yama deschise o pungă de tutun şi-şi răsuci o ţigară în vreme ce vorbi. Degetele lui închise la culoare, suple, cum observă ea, aveau întotdeauna ceva deosebit în mişcări, de parcă ar fi fost degetele cuiva care cânta la un instrument muzical.

— Aş zice să n-o mai lungim pe-aici mai mult de o săptămână, maxim zece zile. Până atunci trebuie să-l întăream de acest colt de tară.

Ea încuviinţă, dând din cap.

— Şi atunci, încotro?

— Ceva regate micuţe, din sud, poate, unde să putem veni şi pleca netulburaţi.

Îşi aprinse ţigara şi trase fumul în piept.

— Am o idee mai bună, spuse ea. Ştii că sub nume de muritoare sunt una dintre stăpânele Palatului lui Kama{Dorinţa senzuală (n. tr.) .} din Khaipur.

— Adulterium-ul, madam?

Ea se încruntă.

— Asta, după cum este îndeobşte cunoscut vulgului, şi nu-mi zice mie „madam” într-o aceeaşi răsuflare — pute a glumă răsuflată. Este un loc al odihnei, al plăcerii, al sfinţeniei şi al unei mari părţi a venitului meu. Acolo, simt eu, ar fi un bun ascunziş pentru ce ne-am propus noi, până când el îşi revine, iar noi ne facem planul de bătaie.

Yama se plesni peste coapsă.

— Uau! Uau! Cine s-ar gândi să-l caute pe Buddha într-un bordel? Buun! Excelent! La Khaipur, atunci, zeiţă dragă… La Khaipur şi la Palatul Dragostei!

Ea se ridică în picioare şi bătu cu sandaua în dalele de piatră.

— N-am să-ţi permit să vorbeşti astfel despre stabilimentul meu!

El îşi lăsă ochii în jos şi, cu mare greutate, îşi alungă zâmbetul de pe buze. Se ridică apoi în picioare şi îi făcu o plecăciune.

— Îmi cer scuze, dragă Ratri, dar revelaţia a venit atât de neaşteptat…

După care se înecă şi se uită în depărtare. Când îşi întoarse privirile, era sobru şi ceremonios. Continuă:

— Încât am fost furat de nepotrivire. Acum, totuşi, văd clar înţelepciunea lucrului. Este o acoperire desăvîrşită şi-ţi asigură şi sănătate şi, ceea ce este mai important, o sursă tainică de informare printre negustori, războinici şi preoţi. Este o parte indispensabilă a comunităţii. Îţi conferă un anumit statut şi cuvânt în afacerile civile. A fi zeu este una dintre cele mai vechi profesiuni din lume. Se potriveşte de minune, aşadar, ca noi, Cei Căzuţi, să ne aflăm adăpostul sub pulpana altei venerabile tradiţii. Te salut, îţi aduc mulţumiri pentru înţelepciunea şi prevederea ta. Eu nu minimalizez întreprinderea unui binefăcător şi a unui co-conspirator. De fapt, abia aştept vizita.

Ea zâmbi şi se aşeză înapoi.

— Îţi accept laudele lunecoase, o, fiu al şarpelui. În orice caz, este foarte greu să-ţi poarte cineva pică. Mai toarnă-mi, te rog, puţin ceai.

Se lăsară pe spate, Ratri sorbindu-şi ceaiul şi Yama fumând. În depărtare, un front de furtună acoperi ca o perdea jumătate din privelişte. Soarele încă mai strălucea totuşi, deasupra lor, iar un vânticel răcoros vizita umbrarul.

— Ai văzut brăţara? Brăţara din fier pe care-o poartă? întrebă Ratri, mâncând încă o prăjitură.

— Da.

— Ştii de unde-o are?

— Nu.

— Nici eu. Dar simt că trebuie să-i aflăm provenienţa.

— Ei!

— Cum facem?

— I-am încredinţat corvoada asta lui Tak, el este mai bine adaptat decât noi la cerinţele pădurii. Chiar acum se află pe urmele lui.

Ratri dădu din cap.

— Bun! zise ea.

— Am auzit, spuse Yama, că zeii tot mai vizitează când şi când cele mai importante lăcaşuri ale lui Kama de pe pământ, în general incognito, dar uneori în deplinătatea puterii lor. Este adevărat?

— Da. Cu numai un an în urmă, Domnul Indra{Zeul războiului (n. tr.) .} a venit la Khaipur. Acum vreo trei ani, falsul Krishna{Unul dintre cei mai vechi şi mai populari zei ai panteonului hindus, cu multiple atribute (n. tr.) .} a făcut şi el o vizită. Din toată Partida Celestă, Krishna Neobositul provoacă cea mai mare consternare în rândul personalului. Şi-a făcut de cap timp de o lună de zile, ceea ce a însemnat multă mobilă sfărâmată şi intervenţiile multor medici. Aproape că a golit pivniţa şi cămara.! După care a cântat, totuşi, la fluier o noapte întreagă, ceea ce ar fi trebuit să-i aducă bătrânului Krishna iertarea pentru aproape orice. Dar nu a fost tocmai vrajă ceea ce am auzit în noapte; aceea, pentru că adevăratul Krishna este unul singur, măsliniu şi pletos, cu ochii atât de roşii şi arzători. Ăstălalt a dansat pe mese, pricinuind multe stricăciuni, iar acompaniamentul lui muzical lăsa de dorit.

— Şi a plătit pentru acest masacru cu mai mult decât cu un cântec?

Ea râse.

— Haide-haide, Yama. Hai să nu fie între noi întrebări retorice.

El slobozi fumul pe nas.

— Surya, soarele, este acum pe punctul de a fi acoperit, spuse Ratri, privind afară, spre cer. Este ceasul la care Indra omoară balaurul{Monstrul care tulbura apele şi prin a cărui ucidere omenirea a fost izbăvită (n.tr.) .}. Ploaia va începe din clipă în clipă.

Un val de cenuşiu năvăli peste mănăstire. Vântul crescu în intensitate, iar dansul apelor începu pe ziduri. Ca o draperie din mărgele, ploaia acoperi partea deschisă a umbrarului, cea înspre care priveau. Yama mai turnă ceai. Ratri mai mâncă o prăjiturică.

Tak înainta prin pădure. Trecea de la copac la copac, din ramură în ramură, urmărind poteca de dedesubt. Blana îi era udă: frunzele scuturau asupra lui mici averse de ploaie, când trecea printre ele. Norii îl ajunseră din urmă, dar soarele dimineţii tot mai strălucea pe cer, la răsărit, iar pădurea era plină de culori în lumina razelor roş-aurii. În jurul lui, păsărelele cântau prin hăţişul de crengi, liane, frunze şi ierburi care formau ca un zid de ambele părţi ale potecii. Păsăretul îşi făcea cântarea, insectele bâzâiau, iar din vreme în vreme se auzea câte un mormăit sau câte un lătrat. Frunzişul era agitat de vânt. Dedesubtul lui, cărarea coti brusc, pătrunzând într-un luminiş. Tak îşi dădu drumul la pământ şi o luă pe jos. La celălalt capăt al poienii, urcă iar în copaci. Acum, îşi dădu el seama, poteca mergea paralel cu munţii, chiar îndreptându-se uşor spre ei. Se auzi un bubuit îndepărtat de tunet şi după un timp vântul se înteţi, răcindu-se. Îşi făcu vânt mai departe, trecând prin pânze umede de păianjen, speriind păsăretul ce exploda în fâlfâiri ţipătoare de penet strălucitor. Poteca o ţinea tot în către munţi, chiar dacă uneori, şerpuind, se mai întorcea în direcţia din care venea. Din vreme în vreme, se întretăia cu alte cărări bătătorite, gălbui, ce se despărţeau, se încrucişau, se uneau. Atunci, el cobora pe pământ şi cerceta urmele. Da, Sam s-a întors aici; Sam s-a oprit lângă iazul ăsta să bea — aici, unde ciupercile portocalii creşteau mai înalte decât un om înalt şi suficient de largi pentru a adăposti pe mai mulţi de ploaie; acum, Sam a luat ramura aia din drum; aici s-a oprit să-şi lege cureaua la sanda; în locul ăsta s-a sprijinit de un copac gros, care dădea semne că ar adăposti o nimfă…

Tak merse mai departe, cam la o jumătate de oră în spatele lui Sam, după socoteala lui — dându-i, astfel, destul timp să ajungă oriunde ar fi vrut el şi să înceapă orice activitate care i-ar fi stârnit entuziasmul. Deasupra munţilor spre care privea acum se arătă haloul unui fulger. Se făcu auzit un alt bubuit de tunet. Poteca o lua în sus, ajunsă acum la poalele munţilor, unde pădurea se rărea, iar Tak o apucă, în patru labe, prin iarba înaltă. Cărarea o ţinea tot în sus, iar colţii de piatră erau tot mai proeminenţi. Cu toate acestea, Sam o luase pe aici, aşa că Tak urcă mai departe.