Roger Zelazny - Domn al Luminii

Ratri se aplecă înainte şi i se uită în ochi.

— Avem nevoie de tine, Sam, zise ea.

— Ştiu, ştiu, îi răspunse el. Eterna poveste. Aveţi un cal docil, aşa că-i daţi bice pentru încă o bucată de drum.

Dar zâmbea spunând asta şi ea îl sărută pe frunte.

Tak sări în sus şi se aruncă pe pat.

— Omenirea saltă de bucurie, observă Buddha.

Yama îi întinse o robă şi Ratri îi puse sandalele în picioare.

Revenirea din pacea ce depăşeşte înţelegerea durează. Sam dormea. Dormind, visa; visând, ţipa sau doar striga. Nu avea deloc poftă de mâncare, deşi Yama îi găsise un trup şi robust şi perfect sănătos, unul capabil să suporte bine transformarea psihosomatică a retragerii din divin.

Stătea, însă, câte o oră întreagă, nemişcat, privind ţintă la o piatră, la o sămânţă sau la o frunză. Şi, în asemenea momente, nu putea fi deranjat.

Yama vedea în asta un pericol şi dezbătu problema cu Ratri şi cu Tak.

— Nu e bine ca tocmai acum să se retragă din lume astfel, spuse Yama. Am discutat cu el, dar e ca şi cum ai vorbi în vânt. Nu poate recupera ceea ce a lăsat în urmă. Încercarea nu face decât să-l stoarcă de puteri.

— Poate că i-ai interpretat greşit eforturile, zise Tak.

— Ce vrei să spui?

— Vezi cum se uită la sămânţa pe care şi-a pus-o dinainte? Fii atent la cutele de la colţurile ochilor.

— Da? Ce-i cu asta?

— Îşi mijeşte ochii. Are ceva la ochi?

— Nu.

— Atunci de ce şi-i mijeşte?

— Ca să studieze mai bine sămânţa.

— S-o studieze? Nu asta-i Calea, aşa cum a propovăduit-o odată. Şi totuşi, chiar studiază. Nu meditează căutând în interiorul obiectului ceea ce conduce la eliberarea de subiect. Nu.

— Atunci ce face?

— Invers.

— Invers?

— Studiază într-adevăr obiectul, analizându-i alcătuirea, în strădania de a se închega pe sine. Caută înăuntrul său un motiv pentru a trăi. Încearcă încă o dată se se înfăşoare în vălul Mayei, iluzia existenţei lumii.

— Cred că ai dreptate, Tak!

Ratri fu cea care vorbise.

— Cu ce îl putem ajuta în eforturile lui?

— Nu sunt sigur, stăpână.

Yama încuviinţă din cap şi părul lui negru îi luci într-o rază de soare, strecurată prin umbrarul îngust.

— Ai făcut lumină exact în punctul unde nu înţelegeam eu, consimţi el. Încă nu s-a întors pe deplin, deşi poartă un trup, umblă pe picioare omeneşti, vorbeşte ca noi. Gândirea lui este încă dincolo de înţelegerea noastră.

— Atunci ce avem de făcut?

— Duceţi-l în lungi plimbări pe la ţară, zise Yama. Daţi-i să mănânce delicatesuri. Răscoliţi-i sufletul cu poezie şi cântec. Găsiţi-i băuturi tari — aici, în mănăstire, nu există aşa ceva. Înveşmântaţi-l în mătase lucitoare. Faceţi-i rost de o curtezană… Ba de trei. Cufundaţi-l iar în existenţă. Numai aşa poate fi eliberat de lanţurile Dumnezeirii. Prost am mai fost că nu mi-am dat seama mai curând…

— Nu tocmai, zeu al morţii, zise Tak.

Flacăra, care este neagră, ţâşni din ochii lui Yama, dar apoi zeul zâmbi.

— Mi se plăteşte, micuţule, recunoscu el, pentru comentariile pe care, probabil fără să-mi dau seama, le-am lăsat să-ţi ajungă la urechile păroase. Îmi cer scuze, maimuţo. Eşti cu adevărat un om, şi încă unul inteligent şi cu spirit de pătrundere.

Tak i se înclină.

Ratri chicoti.

— Spune-ne, înţeleptule Tak — pentru că, pesemne, noi suntem de prea mult timp zei şi ne lipseşte perspectiva —, cum să procedăm în această problemă a reumanizării lui, astfel încât intenţiile să ne fie cât mai bine servite?

Tak făcu o plecăciune către el, apoi către Ratri.

— Aşa cum a propus Yama, declară el. Astăzi, stăpână, îl iei într-o plimbare pe la poalele munţilor. Mâine, Domnul Yama îl conduce până la marginea pădurii. Ziua următoare îl voi duce eu printre pomi şi ierburi, flori şi liane. Şi vom vedea. Vom vedea.

— Aşa să fie, spuse Yama.

Şi aşa fu.

În săptămânile următoare, Sam ajunse să aştepte aceste plimbări cu ceea ce mai întâi păru a fi o uşoară încordare, apoi un entuziasm moderat, iar în cele din urmă o dorinţă arzătoare. Se obişnui să iasă neînsoţit pentru durate din ce în ce mai lungi: la început, pentru câteva ore dimineaţa; apoi, dimineaţa şi seara. După care, îşi petrecea întreaga zi plecat, iar uneori, câte o zi şi o noapte.

La capătul celei de-a treia săptămâni, Yama şi Ratri stătură de vorbă despre asta sub umbrar, în primele ore ale dimineţii.

— Nu-mi place cum stau lucrurile, zise Yama. Nu-l putem jigni impunându-i acum compania noastră. Dar e periculos pe-acolo, pe-afară, mai ales pentru unul născut din nou, cum este el. Ar trebui să ştim cum îşi petrece timpul.

— Dar, orice ar face, îl ajută să-şi revină, spuse Ratri, înghiţind o fructă zaharisită şi dând dintr-o mână plinuţă. Este mai puţin plecat cu gândul. Vorbeşte mai mult, glumeşte chiar. Bea vinul pe care i-l aducem. Pofta de mâncare îi revine.

— Dar dacă se întâlneşte cu un trimis al lui Trimurti, judecata de apoi se poate declanşa.

Ratri mesteca rar.

— Nu prea e probabil, totuşi, să se întâmple aşa ceva în ţara asta şi în momentul de faţă, declară ea. Animalele vor vedea în el un copil şi nu-i vor face nici un rău. Oamenii îl vor lua drept un sfânt pustnicit. Demonii îi ştiu de mult de frică şi-au să-l respecte.

Yama, însă, clătină din cap.

— Doamnă, nu este chiar atât de simplu. Cu toate că mi-am demontat multe piese ale maşinăriei şi-am ascuns-o la mare distanţă de aici, un atât de masiv transfer de energie ca cel pe care l-am folosit eu nu se poate să fi trecut neobservat. Mai devreme sau mai târziu, acest loc va fi vizitat. Am folosit ecrane şi dispozitive de inducere în eroare, dar zona asta, în întregime, e posibil să fi apărut pentru anumite locuri ca şi cum Focul Universal ar fi executat un dans pe hartă. În curînd va trebui să ne mutăm. Aş prefera să aştept până ce implicarea ne va fi complet descoperită, dar…

— Nu s-ar putea ca nişte forţe naturale să fi produs aceleaşi efecte energetice ca şi lucrările tale?

— Ba da, şi chiar apar în această zonă, motiv pentru care am şi ales-o ca bază — aşa că, la fel de bine, s-ar putea şi să nu se întâmple nimic. Totuşi, mă îndoiesc de asta. Iscoadele mele de prin sate nu raportează nici o mişcare, acum. Dar în ziua întoarcerii lui, zic unii că, săltând pe creasta furtunii, a fost văzut trecând carul tunetului, gonind prin ceruri şi prin ţinuturile înconjurătoare. Asta a fost departe de aici, dar nu pot să cred că fără nici o legătură.

— Totuşi, nu a revenit.

— Nu, după câte ştim noi. Dar mă tem…

— Atunci, hai să plecăm imediat. Îţi respect prea mult presimţirile. Tu ai cea mai multă putere asupră-ţi, dintre toţi Cei Căzuţi. Pentru mine, este o mare încercare până şi să-mi asum o formă plăcută pentru mai mult de câteva minute…

— Puterile mele, zise Yama, umplându-şi ceaşca sa cu ceai, au rămas intacte pentru că nu sunt de acelaşi fel cu ale voastre.

Apoi zâmbi, lăsând să i se vadă şirurile regulate de dinţi lungi, strălucitori. Zâmbetul îi prinse capătul unei cicatrice de pe obrazul stâng şi îi ajunse până la colţul ochiului. Clipi pentru a-i pune capăt şi continuă:

— Cea mai mare parte a puterii mele este sub formă de cunoştinţe, pe care nici chiar Domnii Karmei nu mi le-au putut smulge. Puterea celor mai mulţi dintre zei, oricum, se bazează, pe o psihologie specială, pe care şi-o pierd parţial când se întrupează într-un nou corp. După o vreme, mintea, cumva amintindu-şi, modifică orice corp într-o anumită măsură, producând o nouă homeostazie, care permite revenirea treptată a puterii. A mea a revenit rapid, totuşi, iar acum dispun în întregime de ea. Dar chiar şi dacă n-ar fi fost, tot îmi rămân cunoştinţele, pe care să le folosesc ca pe o armă — iar asta înseamnă putere.