Roger Zelazny - Domn al Luminii

Sam întinse mâna.

— Dă-mi nişte tutun şi o foiţă.

Primi pachetul şi-şi răsuci o ţigară.

— Foc?… Mulţumesc.

Trase adânc în piept, dădu fumul afară, tuşi.

— Am obosit să-i tot mint, spuse în cele din urmă. Cred că asta e de fapt.

— Să-i minţi? întrebă Yama. Cine ţi-a cerut să-i minţi cu ceva? Citează-le Predica de pe Munte, dacă vrei. Sau ceva din Popol Vuh{Mit cosmogonic mayaş (n.tr.) .} sau din Iliada. Nu-mi pasă ce le spui. Numai să-i stârneşti puţin, să-i alini un pic. Asta-i tot ce-ţi cer.

— Şi după aia?

— După aia? După aia am să procedez la salvarea lor… Şi a noastră!

Sam dădu domol din cap.

— Dacă spui aşa… Dar nu mă simt prea în largul meu când se ajunge la genul ăsta de lucruri. Sigur, am să găsesc eu vreo două adevăruri şi-am să arunc în joc câteva pioşenii — dar hai să fie douăzeci de minute.

— Douăzeci de minute, atunci. După care împachetăm. Mâine plecăm la Khaipur.

— Aşa curând? întrebă Tak.

Yama scutură din cap.

— Aşa târziu, spuse el.

Călugării stăteau aşezaţi pe duşumeaua refectoriului. Mesele fuseseră trase pe lângă pereţi. Insectele dispăruseră. Afară, ploaia continua să cadă.

Marele Suflet Sam, Iluminatul, intră şi se aşeză în faţa lor.

Ratri intră şi ea, îmbrăcată ca o călugăriţă budistă şi cu voalul coborât.

Yama şi Ratri merseră în partea din spate a încăperii şi se aşezară pe jos. De pe undeva, asculta şi Tak.

Sam stătu câteva minute cu ochii închişi, după care spuse încet :

— Am multe nume, dar nici unul dintre ele nu are importanţă.

Apoi deschise încet ochii, fără să-şi mişte capul. Nu se uită la nimic anume.

— Numele nu sunt importante, repetă el. A vorbi înseamnă a rosti nume, dar a vorbi nu este important. Se întâmplă o dată un fapt care nu s-a mai întâmplat până atunci. Văzându-l, omul deschide ochii asupra realităţii. Nu poate spune altora ceea ce a văzut. Ceilalţi, oricum, vor să afle, aşa că-i pun întrebări, zicând: „Cum e lucrul ăsta, pe care l-ai văzut tu?” Aşa că el încearcă să le spună. Poate că el a văzut întâiul foc de pe pământ. Le zice: „E roşu, ca un mac, dar prin el dansează alte culori. Nu are nici o formă, ca apa, curgând pretutindeni. Este fierbinte, ca soarele verii, dar mai încins. Există o vreme pe o bucată de lemn şi apoi lemnul dispare, ca şi cum ar fi fost mâncat, lăsând în urmă ceva care este negru şi se poate cerne ca nisipul. Când dispare lemnul, dispare şi el”. Aşadar, ascultătorii trebuie să îşi imagineze că realitatea este precum un mac, precum apa, precum soarele, precum ceva care mănâncă şi excretează. Ei cred că nu seamănă cu nici unul dintre lucrurile cu care cel ce a cunoscut-o le-a spus că ar semăna. Ei, însă, nu au văzut focul. Nu-l pot cunoaşte în adevăr. Nu pot decât afla despre el. Dar focul apare iarăşi în lume, de multe ori. Tot mai mulţi oameni îl văd. După o vreme, focul este la fel de obişnuit ca iarba şi ca aerul pe care-l respiră. Văd că, deşi e ca un mac, nu e mac, deşi e ca apa, nu e apă, deşi e ca soarele, nu e soarele şi, cu toate că îi seamănă cuiva care mănâncă şi leapădă rămăşiţe, nu este ceea ce mănâncă şi leapădă rămăşiţe, ci altceva, diferit de fiecare dintre toate acestea în parte sau luate împreună. Aşa că se uită cu luare-aminte la acest lucru nou şi fac un nou cuvânt pentru a-l denumi. Îl denumesc „foc”.

Dacă dau peste unul care încă nu l-a văzut şi-i vorbesc despre foc, acesta nu pricepe la ce se referă. Aşa că ei o iau de la capăt şi-i spun cum este focul. În vreme ce fac asta, ei ştiu din propria lor experienţă că ceea ce îi spun nu este adevărul, ci numai o parte a lui. Ştiu că omul acesta nu va cunoaşte niciodată realitatea din cuvintele lor, deşi le stau la dispoziţie toate cuvintele din lume. El trebuie să privească focul, să-l miroasă, să-şi încălzească mâinile la el, să i se uite în văpaie — sau să rămână pentru totdeauna ignorant. Prin urmare, „focul” nu contează, „pământul” şi „aerul” şi „apa” nu contează. „Eu” nu contează. Nici un cuvânt nu contează. Omul, însă, uită realitatea şi ţine minte cuvintele. Cu cât îşi aminteşte mai multe cuvinte, cu atât confraţii lui îl consideră mai demn de stimă. El priveşte la marile transformări ale lumii, dar nu le vede aşa cum au fost ele văzute atunci când omul le-a privit pentru întâia oară. Numele lor îi vin pe buze şi el zâmbeşte gustându-le, gândind că le cunoaşte prin numire. Lucrul care nu s-a mai întâmplat niciodată continuă să se producă. Şi continuă să fie un miracol. Marea floare arzătoare se întinde, curgând peste membrele lumii, excretând cenuşa lumii şi nefiind nici unul dintre toate lucrurile pe care le-am numit aici şi fiind toate în acelaşi timp şi asta este realitatea — Nenumitul.

Aşadar, vă cer… Uitaţi numele pe care le purtaţi, uitaţi vorbele pe care le spun de îndată ce le rostesc. Priviţi, mai bine, către Nenumitul din voi înşivă, care ia fiinţă pe măsură ce i mă adresez. El nu ia aminte la cuvintele mele, ci la realitatea dinlăuntrul meu, din care face parte. Acesta este atman, care mă ascultă pe mine mai degrabă decât îmi ascultă cuvintele. Orice altceva este ireal. A defini înseamnă a pierde. Esenţa tuturor lucrurilor este Nenumitul. Nenumitul nu se poate cunoaşte, este mai puternic şi decât Brahma{Figura centrală a trinităţii hinduse (n.tr.) .}. Lucrurile trec, esenţa, însă, rămâne. Vă aflaţi, aşadar, în mijlocul unui vis.

Esenţa visează un vis al formei. Formele trec, esenţa, însă, rămâne, visând vise noi. Omul numeşte aceste vise şi gândeşte că a pus mâna pe esenţă, fără să ştie că a invocat irealul. Pietrele astea, zidurile astea, trupurile astea pe care le vedeţi aşezate alături de voi sunt maci şi apă şi soarele. Sunt vise ale Nenumitului. Sunt foc, dacă vreţi.

Uneori, se întâmplă să vină câte un visător care este conştient că visează. Poate stăpâni câte ceva din cele ale visului, supunându-şi-l voinţei lui, sau se poate trezi într-o şi mai mare autocunoaştere. Dacă alege calea autocunoaşterii, slava îi este mare şi se va afla peste veacuri ca pe o stea. Dacă, însă, alege calea Tantrelor{Textele sacre (sanscr.) (n.tr.) .}, combinând Samsara{Lumea manifestă, văzută ca iluzie, în opoziţie cu Nirvana, care reprezintă realitatea ultimă, nemanifestată (n.tr.) .} cu Nirvana, înţelegând lumea şi continuând să trăiască în ea, acesta este puternic printre visători.

Poate fi puternic spre bine sau spre rău, când îl cercetăm — cu toate că şi aceşti termeni sunt lipsiţi de semnificaţie, în afara numirilor Samsarei.

Oricum, a trăi în Samsara înseamnă să fii supus lucrării acelora dintre visători care au putere. De sunt puternici spre bine, este un timp de aur. De sunt puternici spre rău, este o vreme de întuneric. Visul se poate transforma în coşmar.

Este scris că a trăi înseamnă a suferi. Aceasta se întâmplă, zic înţelepţii, pentru că omul trebuie să-şi mistuie povara Karmei pentru a atinge Iluminarea. De aceea, spun înţelepţii, cu ce se alege un om dacă se luptă într-un vis cu ceea ce are ca parte a lui, cu ceea ce este tocmai calea pe care trebuie s-o urmeze pentru a obţine eliberarea? In lumina valorilor perene, zic înţelepţii, suferinţa nu reprezintă nimic; în termenii Samsarei, spun înţelepţii, ea conduce la ceea ce este bun. Ce justificare are atunci un om care se luptă împotriva celor ce sunt puternici spre rău?