Isaac Asimov - Cavernele de oţel

Am fost pe de-a întregul satisfăcut de această continuare şi, în adâncul inimii, am considerat-o chiar mai bună decât Cavernele de oţel, dar ce puteam face cu ea? Între timp mă cam îndepărtasem de Campbell, care devenise fascinat de o pseudoştiinţă bizară numită „dianetică” şi era atras de OZN-uri, psionică şi alte domenii dubioase. Pe de altă parte, îi eram extrem de îndatorat şi mă simţeam oarecum vinovat că trecusem aproape complet în tabăra lui Gold, care-mi publicase în serial două romane consecutive. Întrucât Gold nu avea însă nici o legătură cu concepţia Soarelui gol, puteam face cu romanul orice doream.

De aceea, i l-am oferit lui Campbell, care l-a acceptat fără să clipească. A fost publicat în serial în Astounding în numerele din octombrie, noiembrie şi decembrie 1956, şi nici Campbell nu i-a modificat titlul. Doubleday l-a publicat în 1957, ca a douăzecea carte a mea.

S-a vândut la fel de bine ca şi Cavernele de oţel, dacă nu chiar mai bine, şi Doubleday mi-a atras imediat atenţia că nu puteam lăsa lucrurile aşa. Trebuia să scriu al treilea roman, pentru a avea o trilogie, similară trilogiei Fundaţia.

Am fost cu totul de acord. Aveam o idee generală despre intriga din al treilea roman, şi mă gândisem deja la titlu: Limitele infinitului.

În iulie 1958, am plecat cu familia într-o vacanţă de trei săptămâni la o cabană de pe malul lacului Marshfield, în statul Massachusetts, intenţionând ca acolo să lucrez şi să scriu o porţiune considerabilă din noul meu roman. Acţiunea urma să aibă loc pe Aurora, unde balanţa om/robot nu era înclinată nici spre oameni, ca în Cavernele de oţel, nici spre roboţi, ca în Soarele gol. În plus, voiam să accentuez mai mult latura sentimentală.

Totul fusese pus la punct… şi în acelaşi timp ceva scârţâia. În anii 1950, devenisem foarte interesat de non-ficţiune şi pentru prima dată începeam un roman care nu declanşa în mine frenezia imaginaţiei. După patru capitole, am cedat şi am decis să renunţ, apreciind că nu puteam aborda povestea de dragoste şi nu puteam echilibra perfect combinaţia oameni/roboţi.

Vreme de douăzeci şi cinci de ani, lucrurile au rămas aşa. Cavernele de oţel şi Soarele gol au fost mereu reeditate. Au fost publicate într-un singur volum cu titlul Romanele roboţilor (The Robot Novels), au fost publicate alături de un grup de povestiri în Restul roboţilor (The Rest of the Robots) şi au apărut în numeroase ediţii broşate.

Aşadar, timp de douăzeci şi cinci de ani, cititorii le-au avut la dispoziţie pentru a le citi şi, presupun, a se bucura de ele. Drept urmare, mulţi mi-au adresat scrisori şi mi-au cerut să scriu al treilea roman. La convenţiile anuale ale fanilor, mi s-a cerut direct. A devenit solicitarea cea mai regulată (cu excepţia solicitării pentru al patrulea roman din ciclul Fundaţia ).

Şi ori de câte ori am fost întrebat dacă intenţionam să scriu al treilea roman cu roboţi, am răspuns cu regularitate: „Da, într-o bună zi… aşa că rugaţi-vă să am o viaţă lungă”.

Cumva, simţeam că trebuia s-o fac, dar, pe măsură ce anii treceau, am devenit tot mai convins că, de fapt, nu puteam şi tot mai întristat că n-avea să existe niciodată un al treilea roman.

Cu toate acestea, în martie 1983 m-am prezentat la Doubleday cu „mult-aşteptatul” al treilea roman cu roboţi. Nu avea nici o legătură cu tentativa eşuată din 1958, iar titlul său era Roboţii de pe Aurora. Doubleday l-a publicat în octombrie 1983.

— Isaac Asimov

New York, 1983

Lije Baley tocmai ajunsese la biroul său, când îşi dădu seama că R. Sammy îl privea răbdător. Trăsăturile colţuroase ale chipului său prelung se înăspriră.

— Ce vrei?

— Şeful doreşte să te prezinţi la el, Lije. Imediat cum soseşti.

— Bine.

R. Sammy rămase inexpresiv.

— Am zis „bine”, repetă Baley. Pleacă!

R. Sammy se răsuci pe călcâie şi ieşi să-şi vadă de îndatoriri. Iritat, Baley se întrebă de ce aceleaşi îndatoriri nu puteau fi îndeplinite de un om obişnuit.

Se opri să-şi examineze conţinutul tabacherei şi să facă o socoteală rapidă în gând. Cu două pipe pline pe zi, putea face faţă până la următoarea raţie.

După aceea ieşi dinapoia balustradei sale (cu doi ani în urmă obţinuse calificarea ce-i asigura dreptul la un colţ îngrădit) şi traversă sala comună.

Când trecu pe lângă Simpson, acesta ridică ochii dintr-un dosar cu unitate de mercur.

— Şeful vrea să te vadă, Lije.

— Ştiu. Mi-a spus R. Sammy.

O bandă codată se derulă din interiorul unităţii, pe măsură ce instrumentul minuscul îşi analiza „memoria” în căutarea informaţiilor stocate în textura de vibraţii infime ale suprafeţei de mercur scânteietor dinăuntru.

— I-aş trage un şut în dos lui R. Sammy, dacă nu mi-ar fi teamă că-mi rup piciorul, comentă Simpson. Ieri m-am întâlnit cu Vince Barrett.

— Şi?

— Voia să-şi recapete slujba. Sau orice altă slujbă din Departament. Puştiul e disperat, dar ce-i puteam spune? R. Sammy i-a preluat îndatoririle, şi cu asta basta! Puştiul trebuie să muncească acum la o bandă de livrare, în fermele de enzime. Şi era un tip isteţ… Toţi îl plăceau.

Baley strânse din umeri şi replică pe un ton mai rigid decât ar fi intenţionat, sau decât simţea:

— Cu toţii trecem prin asta.

Şeful avea clasificarea care-i oferea dreptul la un cabinet privat. Pe geamul mat al uşii scria JULIUS ENDERBY cu litere elegante, iscusit gravate în sticlă. Dedesubt se putea citi: COMISAR DE POLIŢIE, ORAŞUL NEW YORK.

Baley intră şi rosti:

— Doreai să vorbeşti cu mine, comisare?

Enderby ridică privirea. Purta ochelari, deoarece avea globii oculari sensibili şi nu putea suporta obişnuitele lentile de contact. Abia după ce te obişnuiai cu aspectul ochelarilor puteai să observi şi restul chipului, care era de-a dreptul banal. Baley îl bănuia pe comisar că-şi preţuia ochelarii pentru personalitatea pe care i-o confereau şi suspecta că, de fapt, globii săi oculari nu erau chiar atât de sensibili.

Comisarul părea în mod clar agitat. Îşi trase manşetele cămăşii, aranjându-le, se lăsă pe spate în scaun şi răspunse excesiv de cordial:

— Ia loc, Lije, ia loc!

Baley se aşeză ţeapăn şi aşteptă.

— Ce face Jessie? se interesă Enderby. Dar băiatul?

— Sunt bine, replică sec Baley. Foarte bine. Şi familia ta?

— Bine, repetă comisarul, foarte bine.

Fusese un start ratat.

„Ceva e-n neregulă cu expresia lui”, îşi spuse Baley, apoi vorbi cu glas tare:

— Comisare, aş fi preferat să nu-l fi trimis pe R. Sammy după mine.

— Lije, ştii bine ce păreri am în privinţa asta… A fost însă repartizat aici şi trebuie să-l folosesc la ceva.

— E iritant, comisare. Mă anunţă să mă prezint la tine, apoi rămâne locului. Ştii la ce mă refer… Dacă nu-i spui să plece, încremeneşte acolo.

— Ah, asta-i vina mea, Lije. I-am comunicat mesajul pe care trebuie să-l transmită şi am uitat să-i precizez ca după aceea să revină la sarcinile lui.

Baley suspină şi cutele fine din colţurile ochilor săi căprui se adânciră.

— Oricum, doreai să vorbeşti cu mine…

— Da, Lije, dar nu-i deloc uşor.

Comisarul se sculă, se întoarse şi se apropie de peretele dinapoia biroului. Atinse un comutator camuflat şi o secţiune a peretelui deveni transparentă.