Isaac Asimov: Marginea Fundaţiei

Branno încă nu ridicase privirea spre el.

— Care este opinia dumneavoastră, Consilier Trevize? întrebă ea.

— Că guvernul nu poate impune interdicţii asupra exprimării libere; că toţi cetăţenii — iar asta priveşte, desigur, şi pe Consilieri, fie ei bărbaţi sau femei, care tocmai în acest scop au fost aleşi — au dreptul să discute problemele politice ale momentului; şi că nici o problemă politică nu poate fi separată de Planul Seldon.

Branno îşi încrucişă mâinile la piept şi ridică ochii spre el. Chipul îi era lipsit de expresie.

— Consilier Trevize, aţi intervenit în această dezbatere fără a vă înscrie la cuvânt şi aţi tulburat astfel ordinea de zi. Cu toate acestea, eu v-am solicitat să vă exprimaţi opiniile şi de aceea vă voi răspunde. Nu există piedici în calea exprimării libere a opiniilor în contextul Planului Seldon. Planul, prin natura lui, ne limitează libertatea. Pot exista multe moduri de a interpreta evenimentele înainte ca imaginea să ia hotărârea finală, dar, după ce ea este luată, n-o mai putem contesta în acest Consiliu. Şi nici nu va fi cazul să o punem dinainte la îndoială făcând afirmaţii de genul: “Dacă Hari Seldon ar susţine cutare lucru, ar greşi!”

— Şi dacă, totuşi, cineva ar simţi că altul e adevărul, Doamnă Primar?

— Atunci are libertatea s-o facă, dacă e o persoană particulară şi discută problema într-un cerc restrâns.

— Deci vreţi să mă faceţi să înţeleg că restricţiile asupra liberei exprimări pe care le propuneţi ar urma să se aplice complet şi precis oficialităţilor guvernamentale?

— Exact. Acesta nu este un principiu nou al legilor Fundaţiei. A mai fost aplicat şi înainte, de către Primari aparţinând altor partide. Un punct de vedere personal nu reprezintă nimic; exprimarea oficială a unei păreri are greutate şi poate fi periculoasă. Nu am parcurs un drum atât de lung pentru a periclita totul acum.

— Doamnă Primar, permiteţi-mi să precizez că acest principiu al dumneavoastră a fost aplicat în rare ocazii unor anumite acte ale Consiliului. El nu a avut ca obiect ceva atât de vast şi imposibil de definit precum Planul Seldon.

— Planul Seldon are nevoie de o maximă protecţie pentru că în cazul lui, orice contestare poate să fie extrem de primejdioasă.

— Primare Branno, nu aveţi impresia, începu Trevize şi se întoarse adresându-se membrilor Consiliului, care priveau cu răsuflarea tăiată, de parcă ar fi aşteptat deznodământul unui duel, nu aveţi şi dumneavoastră senzaţia, stimaţi membri ai Consiliului, că există motive suficiente pentru a considera că Planul Seldon nu există?

— Toţi am fost martori astăzi la desfăşurarea lui, zise calm Primarul Branno, în timp ce glasul lui Trevize deveni din ce în ce mai puternic şi mai apăsat.

— Doamnelor şi domnilor Consilieri, tocmai pentru că l-am văzut astăzi în desfăşurarea lui, ne putem da seama că Planul Seldon, aşa cum am fost educaţi să credem în el, nu există.

— Consilier Trevize, încălcaţi ordinea de zi şi nu este cazul să continuaţi pe tonul acesta.

— Îmi exercit prerogativele pe care mi le conferă funcţia, Doamnă Primar.

— Aceste prerogative vă sunt retrase din această clipă, domnule Consilier.

— Nu aveţi acest drept. Afirmaţia dumneavoastră privind restricţiile impuse asupra liberei exprimări a opiniei nu poate avea prin ea însăşi, putere de lege. Nu s-a supus încă la vot în cadrul Consiliului, doamnă Primar, şi chiar dacă s-ar fi procedat astfel, tot aş fi avut dreptul de a-i contesta legalitatea.

— Retragerea prerogativelor nu are nimic de-a face cu afirmaţia mea care protejează Planul Seldon, domnule Consilier.

— Atunci de ce depinde acest lucru?

— Vă acuz de trădare, domnule Consilier. Nu doresc să aduc atingere onoarei acestui Consiliu arestându-vă în plenul Camerei Consiliului, însă la uşă se afla membri ai Siguranţei care vă vor lua în custodie când veţi părăsi sala. Iar acum vă rog să vă retrageţi fără a provoca dezordine. Dacă veţi comite vreun gest necugetat, atunci acesta va fi desigur interpretat drept un pericol imediat şi Siguranţa va pătrunde în Cameră. Sunt încredinţată că nu ne veţi sili să recurgem la o asemenea măsură.

Trevize se încruntă. În sală domnea o tăcere totală. (În afară de el şi de Compor, cine se mai aştepta la un asemenea deznodământ?) Privi către ieşire. Nu văzu nimic deosebit, dar nu avea motive să creadă ca Primarul Branno voia doar să-l intimideze.

Se bâlbâi din cauza furiei:

— Repre… reprezint un electorat important, Primar Branno…

— Fără îndoială că electoratul va fi dezamăgit de comportarea dumneavoastră.

— În baza căror dovezi îmi aduceţi această acuzaţie nemeritată?

— Ea vă va fi comunicată la momentul potrivit, dar vă asigur că avem toate probele necesare. Sunteţi un tânăr foarte nestăpânit şi ar trebui să înţelegeţi că s-ar putea ca cineva să vă fie prieten şi cu toate acestea să nu dorească să trădeze alături de dumneavoastră.

Trevize se răsuci pe călcâie pentru a-l privi pe Conmpor drept în ochi. Ochii albaştri ai acestuia îl fixară cu răceală.

— Vă cer tuturor să fiţi martori, spuse calm Primarul Branno, că atunci când am făcut ultima afirmaţie, Consilierul Trevize s-a întors să-l privească pe Consilierul Compor. Acum vreţi să părăsiţi sala, domnule Consilier, ori ne veţi obliga să aducem o ofensă acestei adunări efectuând o arestare în Cameră?

Golan Trevize se întoarse, urcă treptele, iar în dreptul uşii doi bărbaţi în uniforme şi bine înarmaţi, îl încadrară.

Iar Harla Branno, privind imperturbabil către el, şopti printre buzele întredeschise: “Nesăbuitul!”.

Liono Kodell fusese Director al Siguranţei de-a lungul întregii administraţii Branno. După cum îi plăcea să afirme, nu era o slujbă istovitoare, dar bineînţeles că nimeni nu putea spune dacă minţea sau nu. Nu avea aerul unui mincinos, dar asta nu însemna nimic.

Părea reconfortant şi prietenos şi probabil că aceste calităţi se potriveau de minune cu slujba. Avea o statură mai degrabă sub media obişnuita, o corpolenţă mai degrabă peste medie, o mustaţă stufoasă (cu totul neobişnuită pentru un cetăţean de pe Terminus) care era acum mai mult albă decât căruntă, avea ochi căprui şi strălucitori, iar buzunarul de pe pieptul hainei de lucru pe care o purta era scos în evidenţă de un petec de culoare stridentă.

— Stai jos, Trevize, începu el. Să păstrăm, dacă se poate, o atmosferă amicală.

— Amicală? Cu un trădător?

Trevize îşi vârî degetele mari pe sub centiron şi rămase în picioare.

— Cu o persoană acuzată de trădare. N-am ajuns încă în situaţia în care acuzaţia — chiar dacă ea vine din partea Primarului — reprezintă echivalentul condamnării. Sunt încredinţat că nici nu vom ajunge vreodată la asta. Treaba mea este să clarific situaţia dumitale, dacă voi putea. Aş prefera s-o fac acum, când s-au adus prejudicii doar mândriei dumitale, probabil, decât să fiu silit a transforma totul într-o chestiune care să conducă la un proces public. Sper că eşti de acord cu mine.

Trevize nu se lăsă impresionat:

— Să lăsăm deoparte încercările de a ne intra în graţii unul altuia. Îndatorirea dumitale este de a nu-mi da pace în ideea că sunt un trădător. Trădător nu sunt şi îmi displace că trebuie să fac o demonstraţie care să vă convingă de justeţea afirmaţiei mele. De ce n-ar trebui să demonstraţi loialitatea dumneavoastră, astfel încât să mă convingeţi pe mine de adevărul spuselor dumneavoastră?