Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

— Nu, rosti Novinha. Păşind prin aerul rece şi umed al nopţii, durerea se mai risipise; gândurile îşi recăpătaseră claritatea. Nu, vă rog, vreau să rămân singură. (Unde?) În propria mea Staţiune.

— N-ar trebui să rămâi singură, mai ales în noaptea asta, spuse Bosquinha.

Dar pe Novinha o îngrozea perspectiva apropierii de oameni amabili care să încerce să o consoleze. „Eu l-am ucis, nu înţelegeţi? Nu merit mângâieri. Vreau să înfrunt durerea, oricât de cruntă ar fi ea. Asta e penitenţa mea, pedeapsa pe care o merit şi, dacă e posibil, dezlegarea de vină; în ce alt mod mi-aş putea curăţa petele de sânge de pe mâini?”

Dar nu avu tăria de a se opune, nici măcar de a spune ceva. Vehiculul primarului pluti pe deasupra drumurilor acoperite cu iarbă şi în zece minute ajunseră.

— Am ajuns acasă, spuse primarul. Nu am copii chiar de vârsta ta, dar sper că o să te simţi destul de bine. Nu te speria, nimeni n-o să te sâcâie, dar nu e bine să stai singură.

— Eu aşa aş vrea. Novinha ar fi dorit ca vocea ei să aibă forţă, însă vorbele sunară slab şi palid.

— Te rog, insistă Bosquinha. Nu pari a fi tu însăţi.

„Aş dori să nici nu fiu.”

Nu avu poftă de mâncare, cu toate că soţul Bosquinhei le făcu amândorura o cafezinho. Era târziu, mai rămăseseră câteva ore până la sosirea zorilor, şi se lăsă condusă la culcare. Apoi, când se făcu linişte în toată casa, se sculă, se îmbrăcă şi merse la parter, unde se afla terminalul primarului. Dădu instrucţiuni computerului să anuleze afişajul care se afla încă deasupra terminalului de la Staţiunea zenadorilor. Chiar dacă ea nu reuşise să descifreze secretul pe care-l descoperise Pipo, se putea întâmpla ca altcineva să fie în stare să o facă, iar ea nu voia să mai aibă pe conştiinţă o altă moarte.

Apoi părăsi casa şi merse prin Centro, pe lângă cotul râului, pe Vila das Aguas până la Staţiunea Biologista. Căminul ei.

În partea locuită era frig şi umed; nu dormise acolo de atâta timp, astfel că pe cearceafuri se depusese un strat de praf. Dar bineînţeles că în laboratorul des folosit era cald — munca ei nu lăsase de dorit în ciuda ataşamentului faţă de Pipo şi Libo. Mai bine ar fi neglijat-o.

Procedă foarte sistematic. Aruncă toate mostrele, toate lamelele şi culturile pe care le folosise pentru a face descoperirile care contribuiseră la moartea lui Pipo, spălă totul amănunţit şi nu lăsă nici un semn care să trădeze munca pe care o desfăşurase. Voia nu numai să facă să dispară totul, ci să şteargă până şi urmele distrugerii.

Apoi se întoarse la terminalul ei. Îşi va distruge lucrările efectuate în domeniu, toate cercetările părinţilor ei, îndeosebi cele care conduseseră la propriile ei descoperiri. Vor dispare. Deşi munca aceasta fusese punctul central al vieţii ei, deşi vreme de atâţia ani activitatea îi dăduse o identitate, va distruge totul aşa cum şi ea însăşi trebuia să fie pedepsită, nimicită, ştearsă până la uitare.

Computerul o împiedică.

„Notiţele de lucru privind cercetările xenobiologice nu pot fi distruse”, anunţă el. Probabil că nici n-ar fi reuşit. De la părinţi, din fişierele lor care, după ce le studiase ca pe Scriptură, deveniseră un îndrumar interior, aflase că nimic nu trebuie distrus, nimic nu trebuie uitat. Ideea de sfinţenie a cunoaşterii era mai adânc gravată în sufletul ei decât orice catehism. Se găsea prinsă în capcana unui paradox. Cunoaşterea îl ucisese pe Pipo; dacă ştergea toate acele cunoştinţe, însemna să-şi ucidă părinţii a doua oară, să ucidă ceea ce lăsaseră pentru ea. Nu putea nici să păstreze, nici să distrugă acele cunoştinţe. Simţea ziduri pretutindeni, ziduri prea înalte pentru a fi escaladate, strângând-o şi strivind-o.

Novinha făcu singurul lucru permis: plasă diferite coduri de protecţie şi folosi toate metodele ştiute de blocare a accesului la fişiere. Atât cât va trăi, în afară de ea nimeni nu le va putea consulta. Doar când va muri, cel care-i va urma ca xenobiolog va putea vedea ce ascunsese ea acolo.

Cu o excepţie: când se va căsători, şi soţul ei va avea acces în cazul că şi-ar exprima dorinţa de a şti. Ei, atunci nu se va căsători. Era foarte simplu.

Îşi imagină viitorul: cenuşiu, insuportabil şi inevitabil. Să moară nu îndrăznea, şi totuşi viaţa îi va fi înjumătăţită, neputând să se căsătorească, interzicându-şi chiar să se mai gândească la această problemă pentru ca nu cumva să descopere secretul mortal şi să-l divulge fără să vrea; mereu singură, mereu împovărată, în veci vinovată, dorindu-şi moartea, dar fiindu-i interzis să şi-o găsească. Va avea totuşi o mângâiere: nimeni nu va mai muri din pricina ei. Nu o va mai apăsa vina de acum.

În acele momente de disperare întunecată şi ascunsă îşi aminti de Matcă şi Hegemon, îşi aduse aminte de Vorbitorul în numele Morţilor. Cu toate că scriitorul original, adevăratul Vorbitor se afla de mii de ani în mormânt, pe multe lumi existau oameni care slujeau ca preoţi pentru cei care nu recunoşteau nici un zeu, dar credeau totuşi în valoarea fiinţelor umane. Vorbitori a căror treabă era să descopere adevăratele cauze şi motive ale acţiunilor făptuite de oameni şi să stabilească adevărul vieţii lor după ce aceştia mureau. În această colonie braziliană erau preoţi în loc de Vorbitori, dar preoţii nu găseau cuvinte care s-o mângâie; va chema un Vorbitor.

Chiar dacă până acum nu-şi dăduse seama, toată viaţa voise să facă asta, mai ales de când citise şi se lăsase fascinată de Matcă şi Hegemon. Ideea o interesase, astfel că studiase legea. Lusitania era o colonie catolică, dar Codul Stelar permitea oricărui cetăţean să cheme un preot aparţinând altei credinţe, iar Vorbitorii erau consideraţi preoţi. Putea chema unul, iar dacă acesta accepta să vină, colonia nu avea motive să-l împiedice.

Probabil că nu se va găsi nici un Vorbitor dornic să vină. Poate că nici nu există vreunul destul de aproape ca să sosească înainte de moartea ei. Dar poate că se afla un mărturisitor relativ aproape, astfel încât peste douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, acesta va veni de la spaţioport şi va începe să dezvăluie adevărul vieţii şi morţii lui Pipo. Şi după ce va fi descoperit adevărul şi va vorbi cu vocea limpede care-i plăcea atât de mult la Matcă şi Hegemon, probabil că va fi şi ea eliberată de vina care o ardea până în străfundurile inimii.

Apelul ei intră în computer; prin ansiblu, acesta va anunţa pe toţi Vorbitorii de pe lumile cele mai apropiate. „Acceptă să vii”, se adresă ea în gând către necunoscutul destinatar al chemării ei. „Chiar dacă va trebui să dezvălui în faţa tuturor adevărul despre vinovăţia mea. Chiar şi aşa, dar vino.”

Se trezi cu o durere surdă în spate şi cu o senzaţie de apăsare pe chip. Obrazul îi era lipit de tăblia goală a mesei unde se afla terminalul care se deconectase singur pentru a o proteja de radiaţiile nocive. Dar nu durerea o trezise, ci o atingere uşoară pe umăr. Crezu pentru o clipă că era mâna celui sosit deja ca răspuns la chemarea ei.

— Novinha, şopti bărbatul. Nu Falante pelos Muertos, ci altcineva. Cel despre care credea că se pierduse în furtuna din noaptea trecută.

— Libo, murmură ea. Atunci dădu să se ridice. Prea grăbită însă, spinarea îi era înţepenită şi avea ameţeli. Scoase un ţipăt slab; el o susţinu de umeri ca să nu cadă.

— Ţi-ai revenit?

Ea îi simţi respiraţia ca aburul unei grădini îndrăgite şi avu senzaţia de siguranţă deplină. Se simţi acasă.