Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

Patru ţipători mai mari rămăseseră prinşi.

Înainte ca umbra să acopere soarele, Roşii mâncară, iar Oamenii-Maşină îşi pregătiră vânatul. Oamenii Nopţii se treziră, priviră în jurul lor şi se lăsară conduşi de miros. Warvia şi Tegger se strecuraseră pe platforma de marfă să doarmă.

În zorii zilei următoare, Harpster le făcu o mărturisire.

— Cele mai multe dintre ele erau mumificate. Am căutat mult pentru a obţine o raţie sărăcăcioasă. În general, ei mor bătrâni. Oamenii Nisipului par a duce o viaţă normală, sănătoasă. Nu vă faceţi griji, am găsit un…

— Păstor, încheie Buciuma în locul lui. Omorât de propriile animale, presupun. Arareori flămânzim.

— Foarte bine, aprobă bucuroasă Warvia.

Arcul de soare era deja prea puternic pentru Oamenii Nopţii. Ei se aşezară sub un umbrar, în timp ce ceilalţi căutau razele soarelui şi aşteptau să vină dimineaţa pentru a-i încălzi.

— I-am întrebat pe Oamenii Nisipului despre acest loc, spuse Foranayeedli. Au crescut la umbra lui, dar nu ştiu nimic despre el; doar că este un loc de aşezare al morţilor.

— Este mult mai mult, interveni Harpster. Acum, însă trebuie să urcăm vehiculul şi să-l legăm strâns. Avem nevoie de hrană pentru cinci zile şi pentru voi toţi patru…

— Vă lăsăm aici, spuse Sabarokaresh. Warvia şi Tegger ştiau că va veni şi asta.

— Vă mulţumim că aţi stat atât de mult, spuse Warvia. Ar fi părut un lucru ciudat — Păstori Roşii conducând un vehicul al Oamenilor-Maşină. V-aţi schimbat planurile?

— Ne întoarcem spre sensul de rotaţie în ritmul nostru. Ne vom plăti trecerea cu povestiri şi întâmplări. Vom învăţa triburile pe care le vom întâlni să fabrice combustibil.

Barok o apucase pe fiica sa de braţ.

— Când, în cele din urmă, vom ajunge din nou la Oamenii-Maşină, vom avea suficiente recompense pentru a-i face lui Forn o dotă.

— Vă mulţumim şi pentru lecţii, adăugă grijuliu Tegger.

Fata îl gratulă cu un zâmbet lasciv.

— A fost uşor să te învăţ!

Privi, apoi spre tatăl său.

— Oh, au fost lucruri despre care n-am vorbit niciodată…

— Despre curtare, spuse Barok.

— Da. Aminteşte-ţi cum se curtează, spuse Foranayeedli. Majoritatea hominizilor au ritualuri de curtare. Nu încerca să afli ce sunt ele. Limitează-te la ale tale. Tu te vei simţi mai confortabil, iar pe ele le vei amuza. Vă amintiţi de curtare?

— Puţin, spuse Warvia.

— Noi curtăm scurt şi negociem mai întâi, spuse Tegger. Presupun că alţi hominizi ne consideră timizi sau reci.

— Hmm, da…

— Timpul trece, interveni ferm Buciuma. Trebuie să urcăm vehiculul. Barok, Forn, ne ajutaţi înainte de a pleca?

— Desigur. Am găsit şi noi provizii. Ce intenţionaţi?

— Vehiculul trebuie să fie fixat ferm, la capătul platformei dinspre tribord.

— Este vorba de un vehicul ?

Era una dintre cele trei platforme plutitoare. Tegger ar fi luat-o drept o podea acoperită pentru dans, teren de turniruri, zonă de trageri… Acoperişul era transparent. Podeaua era netedă şi de cinci ori mai mare decât lungimea vehiculului lor. Grinzi din aluminiu, solide şi curbate, la fel de groase cât spatele său, erau înfipte în podea.

Centrară vehiculul pe platformă. Harpster şi Buciuma supravegheară totul de sub umbrar, în timp ce toţi ceilalţi treceau frânghii pe după buclele de aluminiu şi peste caroseria din oţel a platformei de marfă. Folosiră pârghii să tensioneze frânghiile, până ce se li se păru că nu există forţă pe Arcadă care să mai poată mişca vehiculul.

Pe la prânz, terminară. Barok şi Forn începură să-şi strângă lucrurile, pregătindu-se pentru propria lor călătorie.

— O să aveţi nevoie de hrană, spuse Tegger. Să prindem câţiva ţipători?

— Perfect. Şi eu am remarcat ceva, spuse Barok şi îi conduse la locul descoperirii sale: o tavă de trei înălţimi de om pe două, prevăzută cu frânghii ce ieşeau din găurile de la colţuri. O ridică fără efort.

Warvia zâmbi.

— Minunat! Poţi să o tragi!

— Fireşte. Dar mai întâi…

Garda ţipătorilor apăru brusc aşezându-se pe poziţii.

Mai întâi plasa. Prinseră cu ea majoritatea gardienilor, o legară la gură şi o lăsară deoparte.

Apoi, cei patru înfundară marginea tăvii lor în nisipul prăfos, împinseră şi clătinară şi împinseră din nou, până ce aceasta se strecură pe dedesubt. Când traseră de frânghii, colţurile ei ieşiseră din nisip. Aveau acum pe tavă o porţiune din oraşul ţipătorilor.

Gardienii încercau să scape. Ceea ce văzuseră, îi înnebunise. O întreagă turmă se apucă să sape chiar în bucata de oraş de pe tavă, încercând cu disperare să scape. Ceilalţi formau un semicerc şi ţipau încontinuu.

Ca s-o ridice, fu nevoie de forţa tuturor, dar nu trebuiră s-o care mai mult de treizeci de paşi. Apoi, frânghiile şi scripeţii o ridicară la înălţimea cimitirului, iar platformele de pe şine preluară restul drumului. O aşezară în spatele vehiculului şi traseră tava de sub nisip.

Patru ţipători, ce încă se mai zbăteau în plasă, fuseseră scoşi afară, ucişi, curăţaţi şi întinşi peste lemnul pe care Barok îl găsise într-o clădire prăbuşită. Oamenii-Maşină băură, în timp ce lucrau, atâta apă cât îi ţinură burţile. Plecară înainte de a se însera.

În timp ce-şi inspectau munca, Warvia şi Tegger vorbeau cu Oamenii Nopţii.

— Într-adevăr, am crezut că şi voi ne veţi părăsi, spuse Harpster, privind spre sensul de rotaţie şi babord, acolo unde Foranayeedli şi Sabarokaresh deveniseră umbre subţiri.

Oamenii Nisipului le desenaseră un drum către alte triburi. Călătorind noaptea, Oamenii-Maşină puteau să ia la rând toate oraşele de moviliţe, până ce aveau să ajungă din nou la ţinuturile verzi.

„Şi unde”, se întrebă Warvia, „şi-ar fi găsit loc atunci doi Păstori Roşii?”

— Păstorii Roşii, explica Warvia, călătoresc mult. Douăzeci de zile este nimic pentru ei. Acolo unde ne vom stabili, zvonurile şi întrebările ne vor prinde din urmă. Noi nu prea ştim să minţim, Harpster. Va trebui să mergem mai departe. Este mai bine fără întrebări.

— În douăzeci de zile de mers, adăugă Tegger, am făcut rishathra cu Oamenii-Maşină, cu Fermierii Ţinuturilor Uscate şi Oamenii Nisipurilor.

Warvia îşi reaminti că experienţa ei fusese chiar mai vastă. Nimeni nu dezvălui acest adevăr, nici chiar Harpster. El doar zâmbi şi adăugă:

— Dar nu cu Strângătorii Buruienilor, şi nici cu Demonii. Ca să fim foarte exacţi!

Warvia îşi plecă privirea. Îi plăcea să risheze, dar nu cu un Demon, iar Tegger nici atât.

— Dar am acţionat fără imboldul miasmei de Vampir, îşi continuă Tegger ideea. Există o nelinişte în noi — sau doar în mine…?

— În noi, întări ferm Warvia. Ne-am împerecheat, dar nu prea mult pentru noi doi. Nu mă îndoiesc că ne putem întoarce la obiceiurile noastre…

— Dar trebuie să fim departe de zvonurile despre Păstorii Roşii care au rishat cu fiecare specie ce le-a ieşit în cale! Abia am lăsat în urmă Imperiul Oamenilor-Maşină. Puţin mai departe…

— Ai spus cinci zile, interveni Warvia. Cum se poate mişca lucrul ăsta?

Demonii tocmai legau zdravăn suportul marii reţele cristaline. Warvia se pomeni că o încearcă o vagă senzaţie de claustrofobie. O neliniştea faptul că atât ea, cât şi Tegger nu ştiau mai nimic despre locul spre care se îndreptau.

Crezuse că n-o să-i răspundă, dar Harpster preciză sec: