Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

— Scuze pentru întârziere, spuse el.

— Mi-ai testat sistemul de siguranţă? Ultimule, trezeşte-l pe Kzin acum, spuse Bram. După aceea aş vrea o imagine mai bună asupra porţiunii de zid unde lucrează Protectorii. Trimite-ţi sonda de alimentare.

Ultimul privi indicaţiile de pe consola autodocului, atinse ceva şi se dădu înapoi atunci când capacul începu să se ridice.

Kzinul se ridică din coşciug cu o mişcare fluidă, pregătit să se lupte cu o armată.

Acum nodurosul era înarmat cu laserul şi cuţitul variabil, deşi Louis nu-l văzuse deloc mişcându-se. Bram aşteptă până ce Kzinul se relaxă, apoi întrebă:

— Acolitule, te legi de mine potrivit termenilor din contractul lui Louis Wu?

Kzinul se întoarse. Cicatricele îi dispăruseră, iar mâna îi arăta normal.

— Louis Wu, ar trebui să fac asta?

Pământeanul îşi reprimă şovăiala de până atunci şi spuse:

— Da.

— Accept contractul tău.

— Ieşi din autodoc.

Acolitul se execută. Bram îl conduse pe Louis spre coşciugul uriaş şi îl ajută să intre în el.

Ultimul era ocupat cu altceva. Puncte codate color şi arcuri curcubeu se roteau şi se schimbau în cabina căpitanului, în concordanţă cu muzica Păpuşarului. Brusc, acesta fluieră o notă falsă.

— Sonda!

— Spune! îl zori Bram.

— Priveşte! Discul de păşit este demontat de pe sonda mea de alimentare! Aşteaptă…

Păpuşarul tastă pe perete. Vederea de pe sonda parţial scufundată deveni o vedere de pe reţeaua stâncii.

— Acolo! Priviţi, iat-o!

Dispozitivul de teleportare, ce fusese montat pe flancul sondei, zăcea acum pe ţărmul fluviului, alături de Camera Consultativă.

— Nimeni n-a încercat s-o ascundă, spuse Louis. Discul cel mic din vârful filtrului de deuteriu este încă la loc?

Ultimul cercetă cu atenţie.

— Da.

— Este aproape măgulitor. Cineva mă doreşte înapoi.

— Hoţii!

— Desigur, dar lasă-i în pace. Mai bine ar fi să aduci sonda aici şi să montezi un alt disc. Acolitule, Ultimul îţi va citi contractul. Să nu le faci vreun rău celor de aici. Trezeşte-mă când autodocul şi-a terminat treaba cu mine. Peretele bucătăriei a fost setat să hrănească un Kzin, iar Bram o va folosi şi el. O să te comporţi cum trebuie?

— Da.

— Marcat.

Fără nici un fel de teamă, Louis se culcă coşciugul uriaş. Capacul se închise.

O văzuseră cu câteva zile înainte: o linie neagră pe fundalul vast şi îndepărtat al Zidului de Margine dinspre tribord. Apropiindu-se, linia devenise o uriaşă siluetă artificială, înălţată deasupra deşertului: o platformă înaltă, cu umflături adunate spre centru ei.

Apropiindu-se şi mai mult, Roşii puteau vedea lumina zilei sub unele părţi ale elevaţiei. Dar atunci Warvia ştiu. Era ţelul Oamenilor Nopţii şi cimitirul Oamenilor Nisipului.

Călătoreau printr-un ţinut uscat. Nisipul nu era bun pentru motor. Flămânziseră câteva zile, înainte de a da peste Oamenii Nisipului.

Oamenii Nisipului erau îmbrăcaţi în robe în culori pastelate. Animale mici şi îndesate trăgeau la căruţele lor, în grupuri de douăsprezece, dar erau preţuite şi pentru carnea lor. Carnivorii, atât Păstorii Roşii, cât şi Oamenii-Maşină se bucuraseră.

Făcuseră daruri din ţesăturile luate din Cuibul din Umbră. Oamenii Nisipului uciseseră două din animalele lor pentru a pregăti un festin. Cele câteva specii îşi împărtăşiseră, în măsura posibilităţilor, întâmplări şi poveşti. Numai Karker vorbea destul de bine limbajul comercial şi totul era apoi tradus.

Rishathra nu necesita traducere, numai gesturi. Dezbrăcaţi de robele lor, Oamenii Nisipului se dovedeau a fi mici şi îndesaţi — la fel de scunzi ca şi Curăţătorii, dar cu spatele mai lat, iar braţele şi picioarele mai subţiri.

Harpster şi Buciuma rămăseseră pe platforma de mărfuri.

Dimineaţa devreme, vehiculul pornise mai departe.

Warvia nu se simţea prea în largul ei ştiind că Demonii de lângă ea erau pe cale de a flămânzi. Dar ţelul lor era la vedere.

Sosiseră într-o amiază strălucitoare.

Un drum străvechi, acoperit pe jumătate cu nisip, se ridica spre axa platformei. Trei braţe se desfăceau din secţiunea centrală, la 120 de grade. Braţele erau, de fapt, platforme sub formă de pană ce pluteau nesprijinite de nimic.

În secţiunea centrală existau o mulţime de locuri de andocare, şine de metal, scripeţi şi frânghii. Clădirile acoperite de pe această structură ofereau ele însele explicaţiile. Erau pustii şi măcinate de furtunile de nisip ale timpului: depozite, o sală de banchete, un han. O fântână adâncă, plină pe jumătate cu apă curată, ocupa partea centrală a platformei.

Pe una dintre aleile largi dintre clădiri, Oamenii Nisipului îşi aliniaseră morţii. Se părea că făcuseră acest lucru de generaţii. Erau acolo sute de schelete. Vreo duzină, aliniate spre capătul zonei centrale, erau mai mult mumii decât oase. Câteva erau chiar foarte recente.

— Exact cum spunea Karker, interveni Sabarokaresh. Warvia, ţi-a spus Karker…?

— Karker mi-a explicat cum să găsesc un sat de ţipători. Oamenii Nisipului nu mănâncă ţipători, dar eu i-am spus că noi putem s-o facem.

— Bănuieşti unde este?

— Aveam de ales? Spre sensul invers rotaţiei faţă de locul funerar… Warvia făcu semn cu braţele în sensul invers rotaţiei, apoi privi din nou. La o distanţă de cel mult treizeci de paşi, câmpia netedă devenea un talmeş-balmeş de moviliţe. Aducea cu un oraş miniatural făcut bucăţele.

— Să nu-i trezim pe Demoni, decise Sabarokaresh. Să-i lăsăm să se trezească singuri şi să-şi urmeze nasurile.

Îşi parcară vehiculul pe înălţimile cimitirului, nu prea departe de şirul de cadavre, şi se grăbiră să caute satul ţipătorilor.

Nu era cel mai straniu lucru pe care îl văzuse Warvia până atunci, deşi era suficient de ciudat.

Acolo, pe câmpia netedă, existau sute de moviliţe pătrate. Semăna cu un oraş, pe jumătate topit, construit de oameni nu mai înalţi de treizeci de centimetri. Fiecare moviliţă era prevăzută cu o uşiţă. Fiecare uşiţă era îndreptată spre centrul oraşului.

Când ucigaşii de Vampiri se îndreptară spre moviliţe, o armată ieşi din găuri şi ocupase posturi de apărare.

„Ţipătorii aveau tocmai mărimea necesară pentru a le asigura masa pe o zi”, gândi Warvia. Feţele lor erau inexpresive. Se aşezau pe patru labe, apoi se ridicau din nou pe două, pentru a-şi expune ghearele foarte mari, destinate mai mult săpatului decât luptei, şi ţipau încontinuu. Ţipetele lor îi provocau Warviei dureri de urechi.

— Beţe, sugeră Forn.

Tegger îşi flutură mâna, în semn de negaţie.

— Dacă intrăm, pur şi simplu, printre ei şi începem să-i lovim, o să fim copleşiţi. Exista o grămadă de frânghii acolo unde am lăsat vehiculul. N-am văzut oare şi o plasă?

Garda îşi ocupase din nou posturile, pentru a-şi apăra oraşul. Barok şi Tegger aruncară plasa. Aceasta era confecţionată dintr-un material rugos şi rezistent, pentru că era destinată ridicării mărfurilor. Majoritatea gardienilor se târâră afară şi atacară. Păstorul Roşu şi Omul-Maşină se retraseră în fugă, trăgând plasa după ei. Se opriră doar o clipă, să strângă plasa la gură, pentru a nu scăpa şi cei câţiva gardieni rămaşi acolo. Ceilalţi se opriră, ţipară la invadatori şi se întoarseră la posturile lor.