Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

Uşi deasupra ultimei trepte. Dincolo de ele, întuneric. Tegger aprinse o făclie.

Asta nu era o încăpere pentru locuit. Era toată numai suprafeţe plate şi uşi groase ce aveau mici ferestre pe ele şi mici cutii în interior.

„Dacă ai nelămuriri”, gândi el, „continuă să cercetezi”. Trei mari bazine de apă, prevăzute cu scurgeri. O masă întinsă din lemn, acum scorojit. Agăţate de sute de cârlige, boturi din metal şi farfurii cu mânere lungi. În spatele unui panou, deasupra nivelului ochilor, Tegger găsi ceva pe care îl recunoscu: proeminenţe micuţe unite de linii fine de praf.

Începu să înlocuiască liniile de praf cu bucăţi din ţesătura lui Vala.

Se aprinse o lumină.

Făcuse şase legături; o lumină. Ce rol aveau celelalte?

În spate, erau mai multe uşi. Tegger îşi luă torţa şi intră prin una.

Un depozit: uşi, sertare, lăzi. Fantomele vechilor miresme erau destul de plăcute. Plante. Nu miroseau ca alimentele, deşi, probabil, chiar asta şi erau. Tegger căută resturi de plante uscate, dar nu găsi nimic care să-l fi interesat măcar pe un Gigant al Ierbii.

Stăteau pe treptele acelea semicirculare şi mâncau ?

Poate. Tegger reveni în încăperea luminată. Părea mai călduroasă… dar încă nu era prea convins de schimbare până când nu încercă să se lungească pe una dintre suprafeţele plate.

Păstorii Roşii nu obişnuiesc să ţipe când sunt răniţi. Tegger îşi strânse cu putere braţul şi îşi încleştă dinţii de durere. Apoi, după ce se mai gândi puţin, începu să scuipe pe suprafeţele plate.

Încă o dată. Saliva sfârâi.

Uşile a două dintre boxe erau fierbinţi la atingere.

Se găsea într-un fel de uzină chimică. Poate că alt hominid ar fi putut înţelege toate astea mai bine decât el.

Vârful Oraşului era un imens tub scurt şi gros, cu o gâtuire ca de viespe. O scară elicoidală îl înconjura pe exterior. Tegger se considera acum aidoma unui rege.

Ceea ce îi scăpase mai înainte, i se dezvăluia abia acum, când ajunsese în cel mai înalt punct al Oraşului.

Fiecare acoperiş avea aceeaşi culoare!

Acoperişurile plate ale clădirilor rectangulare şi cupolele rezervoarelor erau toate de un gri strălucitor. Unele aveau simboluri vopsite cu linii înguste, pe fundalul gri. Singura excepţie o constituiau casele ce formau Strada Amfiteatru — în cazul lor, suprafeţele plate erau sol şi bazine… dar iată că, desigur, scările erau şi ele de un gri strălucitor.

Părţile laterale ale lucrurilor aveau, însă, culori diverse. Formele industriale erau nu atât vopsite, cât inscripţionate. Erau scrieri pe care Tegger nu le recunoştea, pătrate şi curbe şi ilizibile. Simple imagini.

Vechii Constructori ai Oraşului puteau zbura. De ce nu inscripţionaseră şi partea de sus a clădirilor? Numai dacă suprafaţa aceasta gri avea — era… Flup, se apropiase.

Se va mai gândi. Între timp… Stătea pe marginea unui tub imens, înalt cât zece măsuri de om şi aproape la fel de gros. Tegger privi în interior — adâncimea lui depăşea zece măsuri. Mirosul neplăcut de cenuşă şi chimicale era destul de slab, dar nu se aşteptase la aşa ceva. Era vorba de un coş suficient de mare pentru a arde sate întregi.

Numai acesta putea fi un motiv suficient pentru a face o fabrică să plutească. Fumul de la o asemenea ardere putea să plutească timp de falani întregi, înainte de a se împrăştia, dar, cel puţin, trebuia mai întâi să se ridice! Vecinii iritaţi puteau să se potolească. De altfel, cum ar fi reuşit aceşti vecini să ajungă la un centru industrial plutitor, pentru a-şi face plângerile?

Urcase scări şi explorase case aproape un sfert din zi, dar vehiculele nu se mişcaseră. Poate că Valavirgillin alesese acel promontoriu ca poziţie defensivă. Sentinelele se schimbau pe stâncă şi continuau să privească fluviul, Cuibul din Umbră şi acoperişul său plutitor.

Tegger îşi dezbrăcă poncho-ul, pentru a-şi expune inconfundabila culoare a pielii sale. Stând pe marginea celui mai înalt punct al Oraşului, îşi ridică ambele braţe şi începu să facă semne cu ele.

Warvia, prin puterea dragostei noastre, şi Valavirgillin, prin puterea ţesăturii pe care ţi-am furat-o, am ajuns în acest loc! De aici, am să realizez ceva, cumva. Cumva!

Fusese văzut? O clipă, crezu că îi zăreşte arătând spre el…

Cu atât mai bine.

Oraşul se întindea departe, sub el. Nu era greu deloc să găsească docul şi să se orienteze în raport cu el. Casele şi scările începeau chiar de sub el şi duceau spre Strada Centură, de-a lungul ambelor laturi ale unei linii zigzagate. Această linie era aproape în partea opusă docurilor.

Încă nu pricepea la ce serveau majoritatea lucrurilor pe care le vedea. Dar…

Cisternele. Şaisprezece rezervoare cilindrice, imense, erau deschise spre cer şi uniform repartizate pe suprafaţa Oraşului. Trebuia să bănuie că acele rezervoare erau destinate să păstreze apa. Casele şi domul-fereastră, cel puţin, aveau nevoie de apă. Dar toate cisternele erau goale. La fel ca şi bazinele situate de-a lungul Străzii Amfiteatru. Goale în întregime.

După Prăbuşirea Oraşelor, cetăţenii nu mai avuseseră nimic care să-i aducă jos. Unii trebuie să fi coborât pe rampă. Când Vampirii se mutaseră acolo, această opţiune fusese exclusă. Rămăseseră blocaţi sus.

Aveau nevoie de apă. Exista fluviul; trebuie să fi existat pompe. Altfel, ce rost ar fi avut să poziţionezi o fabrică deasupra unui fluviu? La fel de probabil, însă, pompele încetaseră să mai funcţioneze, iar ploaia încă nu începuse.

Dar ei goliseră apa Oraşului. De ce făcuseră aşa ceva? Erau deja nebuni?

Şoapta dispăruse, iar mintea lui nu-i oferea suficiente răspunsuri. Trebuia să aducă vehiculele aici sus, cumva.

În noaptea aceea dormi în domul-fereastră, pe una dintre trepte. I se părea că acolo era mai în siguranţă şi-i plăcea teribil priveliştea.

La căderea serii, câteva sute de Vampiri ieşiseră din Cuibul din Umbră, răspândindu-se pe lângă Casamoale, până la munţi. Când ultima fărâmă din soare dispăruse, numărul lor crescuse la aproape o mie.

Oamenii Valei reacţionară în diferite feluri, în faţa unui număr atât de mare de Vampiri ce treceau prin apropiere. Culegătorii, pur şi simplu, nu-i văzuseră, pentru că ei trebuiau să se odihnească noaptea. Vala înţelesese rapid că nu putea utiliza Giganţii Ierbii ca sentinele în acea noapte. Oricine putea sesiza curajul lor, dar şi mirosul lor de teamă…

Cu excepţia lui Beedj. Cum antrenaseră ei un Thurl tânăr? Era ceva ce putea utiliza şi ea? Îi trimisese pe toţi la culcare şi se bizui, ca de atâtea ori, pe oamenii săi şi pe Demoni.

În ciuda frustrărilor, învăţaseră multe despre Vampiri.

A doua noapte era pe sfârşite; acum, în ploaia intensă, sub un covor negru de nori, Vampirii se îndreptau spre casă. Numărul lor era un pic diminuat, remarcase Harpster, dar aveau câteva zeci de prizonieri. Acum, la întoarcere, păreau mult mai certăreţi.

Demonii raportaseră structuri în Cuibul din Umbră. Era vorba de colibe sau de magazii de depozitare, multe din ele prăbuşite. Ceva cu aspect de munte se înălţa în mijlocul râului. Demonii nu-i puteau vedea vârful, întrucât unghiul din care priveau era prea sus.

Nu văzuseră nici o cale de urcare, în afara rampei spiralate.

Exista o grămadă de resturi, o groapă de gunoi la tribord, în sensul invers rotaţiei faţă de Cuibul din Umbră. Probabil că se ridicase cu timpul — un munte de cadavre de Vampiri şi prizonieri, pe care până şi Vala îl zări atunci când i-l arătară cu degetul. Era mult prea aproape de Cuibul din Umbră pentru a fi de folos Demonilor.