Larry Niven - Protector

Răzbaiele la scară planetară au fost uitate.

În Sistemul Solar, viaţa devenise aproape idilică…

Se deşteptă cu gerul arzându-i nările şi obrajii. Se deşteptă complet, deodată, şi deschise ochii spre cerul negru şi spre stelele sclipitoare. Complet surprins, se sculă în capul oaselor. Îi veni destul de greu s-o facă. Era înfăşurat ca o pupă în sacul său de dormit.

Umbrele piscurilor se întindeau peste peisaj. Lumina oraşului strălucea hăt — departe, dincolo de un orizont neregulat.

Plecase de dimineaţă, să urce în Steiuri, după o săptămână de pregătiri. Parcursese ruta completă, prin peşteri, suise apoi kilometri de potecă îngustă, mărginită doar de tufişuri şi prăpăstii, până în locul unde în piatră trebuiseră săpate trepte şi instalate balustrade metalice. Mâncase de prânz acolo, deasupra tuturor. Începuse să coboare, având timp suficient la dispoziţie, picioarele sale protestând faţă de reluarea eforturilor. Geologia stranie, verticală, a Steiurilor se înălţa aidoma unor degete spre cer. Apoi… ce se întâmplase?

Aparent, se afla în acelaşi loc, la jumătatea versantului, cu sacul de dormit întins pe potecă.

Nu-şi reamintea că se culcase.

Să fi suferit vreun şoc? Să fi căzut? Scoase un braţ din sac şi se pipăi, căutând vânătăi. Nici una. Se simţea perfect, nu-i durea nici un locşor al corpului. Aerul îi îngheţă braţul şi bărbatul căzu pe gânduri. Ziua fusese dogoritoare.

Îşi lăsase rucsacul în maşină. Cu o săptămână în urmă, oprise maşina în parcarea Steiurilor, iar în dimineaţa aceasta revenise la ea şi-şi pusese echipamentul în portbagaj, alături de sacul de dormit. Cum ajunsese înapoi sus?

Traseele prin Steiuri erau îndeajuns de primejdioase şi ziua în amiaza mare. Elroy Truesdale nu intenţiona câtuşi de puţin să bâjbâie în beznă. Îşi încropi o gustare din raţiile aflate în rucsac — care ar fi trebuit să se găsească în maşină, dar care se afla lângă el, acoperit de rouă — şi aşteptă zorii.

Când se lumină de ziuă, porni să coboare. Îşi simţea picioarele în formă excelentă, iar peisajul stâncos, pustiu şi sterp, i se părea superb. Cântă plin de voioşie, coborând pe traseele periculoase. Nimeni nu ţipă la el să înceteze. În ciuda escaladei de după-amiază, muşchii nu-l dureau deloc. Se gândi că probabil condiţia fizică i se îmbunătăţise. Deşi numai un nebun ar fi purtat un rucsac pe aceste poteci — exceptând cazul în care i-ar fi fost adus de altcineva la jumătatea versantului.

Soarele se afla destul de sus pe cer, când ajunse în parcare.

Maşina era încuiată, aşa cum o părăsise. Elroy se opri din fluierat. Acum chiar că părea lipsit de sens. Vreun bun samaritean îl găsise inconştient pe potecă, sau îl ameţise acolo. Nu ceruse însă ajutor, ci-i deschisese maşina şi-i adusese rucsacul, urcând jumătate de munte, şi-l băgase în sacul de dormit. Ce dracu'? Îi luase cineva automobilul, ca să-i pună în cârcă cine ştie ce delict? Deschizând portbagajul, se aşteptă să găsească un cadavru, dar nu zări nici măcar pete de sânge. Se simţi uşurat şi în acelaşi timp dezamăgit.

În interiorul maşinii, pe setul divertisment, se găsea o bobină-mesaj.

O introduse în aparat şi ascultă.

Truesdale, sunt Vandervecken. Este posibil ca în clipa când asculţi asta să-ţi fi dat seama că din viaţa ta au dispărut patru luni de zile. Îmi cer scuze. A fost necesar — tu îţi poţi permite să pierzi patru luni, iar eu intenţionez să te răsplătesc corespunzător pentru ele. Pe scurt: pentru tot restul vieţii tale, vei primi trimestrial suma de cinci sute de mărci ONU, cu condiţia să nu încerci să afli cine sunt. La întoarcerea acasă, vei găsi o bobină confirmatoare din partea lui „Barrett, Hubbard şi Wu”, care îţi va furniza detalii. Crede-mă, pe durata celor patru luni de care nu-ţi mai poţi aminti, n-ai întreprins nici un delict. Ai făcut lucruri ce ţi s-ar părea interesante, şi de aceea te plătesc aşa cum o fac. Oricum, vei constata că-ţi va fi greu să-mi afli identitatea. Amprenta vocală nu-ţi va releva nimic. Cei de la „Barrett, Hubbardşi Wu” nu cunosc absolut nimic despre mine. Efortul ar fi costisitor şi fără roade, de aceea sper că nu-l vei întreprinde.

Elroy nu tresări când dinspre bobina-mesaj se ridică un fuior subţire de fum acrişor. Pe jumătate, se aşteptase la aşa ceva. Oricum, îşi recunoscuse glasul. Propriul său glas. Probabil că făcuse înregistrarea aceasta pentru… Vandervecken… În decursul perioadei pe care nu şi-o reamintea.

Se adresă benzii carbonizate:

— Nu te-ai minţi singur, aşa-i, Roy?

Î n ce condiţii?

Coborî din maşină, merse la recepţie şi cumpără discul ştirilor matinale. Aparatul său de redare continua să funcţioneze, deşi bobi-na-mesaj se preschimbase în cărbune. Introduse discul, doar ca să afle data. 9 ianuarie 2341.

Ultima dată cunoscută lui fusese 8 septembrie 2340. Pierduse Crăciunul, Anul Nou şi patru luni, de ce anume? Clocotind de furie, ridică receptorul telefonului. Cine se ocupa de răpiri? Poliţia locală sau ARM-ul?

Rămase cu receptorul în mână vreme îndelungată, apoi îl lăsă.

Înţelese că nu avea să apeleze la poliţie.

În vreme ce vehiculul îl purta spre San Diego, Elroy se zbătea într-un soi de capcană.

Îşi pierduse prima şi, deocamdată, unica soţie datorită faptului că nu era cheltuitor. Femeia îi reproşase în nenumărate rânduri că aşa ceva reprezenta un defect de caracter. Nimeni altul nu-l deţinea. Într-o lume în care nimeni nu murea de foame, stilul de viaţă era mai important decât siguranţa contului.

El nu fusese dintotdeauna aşa.

La naştere, Elroy căpătase un cont care avea rostul de a-i asigura, nu bogăţia, ci un trai tihnit pentru restul vieţii. Aşa s-ar fi petrecut, totuşi el dorise mai mult. La douăzeci şi cinci de ani, îşi convinsese tatăl să-i transfere personal banii din cont. Dorea să facă unele investiţii.

După cum decurgeau lucrurile, ar fi trebuit să ajungă bogat. Fusese însă o escrocherie rafinată. Undeva, pe Pământ sau în Centură, un individ care purta numele de Lawrence St. John McGeetrăiaîn lux. N-ar fi putut cheltui toţi banii, chiar la stilul de viaţă adoptat.

Era posibil ca Elroy să fi exagerat în reacţia sa. Nu deţinea însă nici un fel de aptitudini, nu se putea bizui pe sine ca asigurare de viitor. Acum ştia lucrul acesta. Era vânzător într-un magazin de pantofi. Anterior, lucrase la o benzinărie, vânzând baterii şi verificând motoarele. Era un om obişnuit. Îşi menţinea forma fizică pentru că aşa procedau toţi; grăsimea şi musculatura flască erau considerate dovezi ale unei neglijenţe personale. Renunţase la barbă, o podoabă destul de arătoasă, după ce Lawrence St. John McGee plecase cu averea lui. Un muncitor nu avea timpul necesar pentru a întreţine o barbă frumoasă. Câştiga două mii pe an. Nu putea renunţa la banii aceia.

Acum, se simţea prins în capcană, întemniţat în propriile sale defecte de caracter. La dracu' cu Vandervecken! Era sigur că el cooperase, că se vânduse. Pe bobină, glasul fusese al lui.

Şi încă ceva! Puteau să nu urmeze nici un fel de bani… fusese doar o promisiune prin care „Vandervecken” îşi cumpărase câteva ore şi-l expediase pe Elroy la câteva sute de kilometri spre sud.