Arthur Clarke: Grădina din Rama

Bineînțeles că Richard a examinat deja în detaliu întregul aranjament. Întrucât rezervorul are capac iar hamacurile sunt amplasate între o jumătate de metru și un metru sub buză, a tras concluzia că rezervorul se închide și apoi, probabil, este umplut cu un lichid. Dar de ce a fost construit? Urmează oare să fim supuși unui set de experiențe? Richard e sigur că suntem pe cale de-a fi testați în vreun fel, însă Michael spune că folosirea noastră pe post de cobai este „incompatibilă cu personalitatea ramană” pe care am remarcat-o până acum. Comentariul lui m-a făcut să râd. Incurabilul lui optimism religios s-a extins acum și asupra ramanilor. Asemeni doctorului Pangloss al lui Voltaire, Michael a fost mereu de părere că noi trăim în cel mai bun dintre toate universurile posibile.

Călugărița supraveghetor a mai zăbovit prin preajmă, în majoritatea timpului urmărindu-ne de pe pasarela rezervorului, până când ne-a văzut pe fiecare culcat în hamacul său. Richard a remarcat că, deși hamacurile fuseseră poziționate la adâncimi diferite în lungul pereților, fiecare ne vom „afunda” cam până la același nivel, când le vom ocupa. Azi după-amiază, în timp ce îmi „testam” hamacul, legănarea lui mi-a reamintit atât de teama cât și de exaltarea pe care le-am simțit în timpul fantasticei călătorii în rețeaua de hamuri peste Oceanul Cilindric. Când am închis ochii, mi-a fost ușor să mă revăd chiar deasupra apei, suspendată sub cei trei aviari mari care mă purtau spre libertate.

În lungul peretelui adăpostului, sub rezervor, privind din zona în care locuim, există mai multe țevi groase conectate direct la rezervor. Bănuim că scopul lor este să transporte fluidul necunoscut care va umple interiorul. Presupun că vom afla destul de repede.

Așadar, ce facem în continuare? Toți suntem de acord că trebuie să așteptăm, pur și simplu. Fără îndoială că până la urmă vom petrece un timp în rezervorul ăsta. Însă probabil că ni se va spune când trebuie s-o facem.

10 IUNIE 2201

Richard a avut dreptate. Fusese sigur că șuieratul intermitent, de joasă frecvență, de ieri dimineață anunța trecerea la altă etapă a misiunii. A sugerat chiar că poate era cazul să mergem la noul rezervor și să fim pregătiți să ne ocupăm hamacurile. Michael și cu mine l-am contrazis, susținând că nu existau nici pe departe suficiente informații ca să tragă o astfel de concluzie.

Trebuia să fi urmat sfatul lui Richard. Am ignorat cu desăvârșire șuieratul și ne-am continuat programul normal (dacă sintagma poate fi folosită pentru existența noastră în interiorul acestei nave spațiale de origine extraterestră). Peste trei ore, călugărița supraveghetor a apărut brusc în pragul camerei noastre principale și m-a speriat de mi-a stat inima. A făcut semn cu degetele ei ciudate înspre coridor și ne-a dat limpede de înțeles că trebuia să ne mișcăm rapid.

Simone dormea încă și n-a fost deloc mulțumită când am trezit-o. Îi era foame, dar călugărița biot nu mi-a dat timp s-o hrănesc. Așa că Simone plângea cât o țineau puterile, în timp ce traversam în grup adăpostul îndreptându-ne către rezervor.

Pe pasarela care înconjoară buza rezervorului ne aștepta altă călugăriță, care ținea în mâinile ciudate căștile noastre transparente. Probabil că era un inspector, pentru că nu ne-a lăsat să coborâm la hamacuri până nu s-a asigurat că ne pusesem căștile corect. Materialul de plastic sau sticla care formează vizorul căștii este remarcabil; vedem perfect prin el. Şi partea inferioară a căștilor este nemaipomenită. Este făcută dintr-un material similar cauciucului, adeziv, foarte etanș pe piele, care formează o izolație perfectă, impermeabilă.

Ne întinseserăm doar de treizeci de secunde în hamacuri, când o presiune puternică ne-a apăsat atât de puternic de împletitura lor, încât am coborât până la jumătatea rezervorului gol. O clipă mai târziu, niște fire subțirele (care păreau să iasă din materialul hamacurilor) ne-au înfășurat corpurile, lăsându-ne libere doar brațele și gâtul. M-am uitat spre Simone să văd dacă plânge; fețișoara ei era destinsă într-un zâmbet larg.

Rezervorul începuse deja să se umple cu un fluid verde-deschis, care ne-a înconjurat în mai puțin de un minut. Densitatea lui era foarte apropiată de a noastră, căci pluteam pe jumătate la suprafață, până când partea superioară a rezervorului s-a închis și fluidul a ocupat tot volumul. Deși mi se părea puțin probabil să fim în vreun pericol real, mi s-a făcut frică atunci când capacul a glisat deasupra capetelor noastre. În fiecare din noi există puțină claustrofobie.

În tot acest timp accelerarea puternică a continuat. Din fericire, în rezervor nu era complet întuneric. Capacul era presărat cu luminițe. O puteam vedea pe Simone lângă mine — corpul i se legăna ca o geamandură — și, la distanță, puteam să-l văd chiar și pe Richard.

Am stat în rezervor ceva mai mult de două ore. Richard era extrem de emoționat când am terminat. Ne-a spus că era sigur că tocmai trecuserăm un „test” de rezistență la forțe „excesive”.

— Ramanii nu se mulțumesc cu accelerațiile prăpădite pe care le-am cunoscut până acum, ne-a informat el exuberant, ci vor să mărească viteza cu adevărat. Pentru asta, nava spațială trebuie supusă la forțe gravitaționale mari, de durată. Rezervorul ăsta a fost proiectat ca sistem de amortizare, astfel încât construcția noastră biologică să se poată adapta la mediul neobișnuit.

Şi-a petrecut toată ziua făcând calcule, iar acum câteva ore ne-a arătat reconstituirea preliminară a „evenimentului accelerării” de ieri.

— Uitați-vă! a strigat el, abia putând să se abțină. În timpul scurtei perioade de două ore, am avut o schimbare de viteză echivalentă cu șaptezeci kilometri pe secundă. Este absolut colosal pentru o navă spațială de mărimea lui Rama! Am accelerat tot timpul cu aproape 10 g[1] Accelerația gravitațională (9,81 m/s2) (n. trad.). . Nava asta are un stil de a goni dat dracului!

După ce s-a terminat testul din rezervor, am introdus în noi toți, inclusiv în Simone, un set nou de sonde biometrice. N-am văzut nici o reacție neobișnuită, cel puțin nimic care să declanșeze un semnal de alarmă, însă recunosc că tot mă mai îngrijorează puțin modul în care vor reacționa corpurile noastre la stres. Acum câteva minute, Richard m-a mustrat.

— Ramanii se uită și ei, în mod sigur, a spus indicând că, după părerea lui, biometria era de prisos. Pariez că-și culeg propriile date prin intermediul acelor fire.

19 IUNIE 2201

Vocabularul meu e sărac pentru a descrie ce am trăit în ultimele zile. Cuvântul „uimitor”, de exemplu, e departe de adevăratul sens care să redea cât de ieșite din comun au fost orele lungi petrecute în rezervor. Singurele experiențe din viața mea care s-ar apropia cât de cât de cele petrecute acum au fost ambele induse de ingerarea de substanțe chimice catalitice, prima dată în timpul ceremoniei Poro din Coasta de Fildeș, când aveam șapte ani, și apoi, mai recent, după ce am băut fiola lui Omeh pe fundul puțului din Rama. Însă respectivele călătorii sau viziuni au fost incidente izolate și comparativ scurte ca durată. Recentele episoade din rezervor au durat ore întregi.

Înainte de a mă lansa într-o descriere a lumii din mintea mea, ar trebui mai întâi să fac un rezumat al evenimentelor „reale” din săptămâna care a trecut, astfel încât episoadele iluzorii să poată fi plasate în context. Viața noastră cotidiană se desfășoară acum după un șablon care se repetă. Rama își continuă manevra, dar în două moduri distincte: „regulat”, când podeaua se zgâlțâie și totul se mișcă, dar se poate duce o viață cvasinormală, și „suprapropulsie”, când Rama accelerează cu o viteză feroce pe care Richard o estimează ca depășind 11 g.