— Socotesc că trebuie să profităm de faptul că am pătruns într-un ținut atît de depărtat de mare și să mai dăm o raită spre miazăzi, ca să vedem dacă pustiul este într-adevăr de nestrăbătut. Aici o să fim cu conștiința împăcată: am făcut tot ce omenește a fost posibil.
— Dar se prea poate să existe un loc unde marea să pătrundă mai adînc spre sud, ceea ce ne-ar îngădui să ajungem și noi mai departe.
— Dacă o să reușim să ne scoatem lucrurile din ghearele furnicilor, o să putem, pluti spre răsărit și spre apus de-a lungul litoralului, ca să ne încredințăm daca este așa cum bănuiești.
După ce priviră îndelung pustiul și își luară rămas bun de la întinderea sinilie a mării și de la țărmurile ei înverzite, care abia se mai zăreau spre nord, la capătul pustiului, geologii porniră spre campament. În timp ce coborau printr-o văgăună, alunecînd prin surpături și sărind de pe un grumaz pe altul, auziră, una după alta, două detunături.
— Ce s-o fi întîmplat? Să fi pătruns atît de departe furnicile și să-i fi atacat pe tovarășii noștri? se îngrijoră Kaștanov.
— Trebuie să ne grăbim să le venim în ajutor! zise drept răspuns Makșeev.
Începură să coboare mai repede, și după cîteva minute ajunseră jos, de unde porniră în fugă spre campament.
Dar se îngrijoraseră degeaba: campamentul nu fusese atacat de furnici, ci soarta se îndurase să trimită înfometaților o rezervă de hrană.
Pe cînd ședeau pe malul pîrîului, Papocikin și Gromeko observară o umbră neagră, care trecu pe deasupra lor. Ridicară capul și văzură rotindu-se în văzduh un pterodactil uriaș; atenția reptilei fusese atrasă, pare-se, de bidonul de tablă, care lucea în soare. Fără a sta mult pe gînduri, puseră mîna pe arme și traseră, tocmai cînd reptila coborîse mai jos și făcea un nou cerc. Unul dintre ei nimeri în plin și animalul se prăbuși. Era un exemplar gigantic, măsurînd mai bine de un metru și jumătate de la cap pînă la vîrful cozii, așa încît trunchiul lui avea multe părți cărnoase.
Se înfruptară după pofta inimii din reptilă, apoi se culcară, făcînd însă cu rîndul de pază, deoarece carnea pusă la uscat pe pietre trebuia păzită de reptilele zburătoare, care puteau ajunge pe aici.
A doua zi își continuară drumul prin vale. Exploratorii luară cu ei carne uscată, trestie dulce și lemne, căci se temeau că mai departe nu vor mai găsi așa ceva. Și într-adevăr, valea devenea tot mai pustie, iar vegetația de pe malurile pîrîului tot mai rară. Nu găsiră nicăieri minereu sulfuros și Kaștanov își puse toată nădejdea în munții vulcanici ce se înălțau la capătul văii. După un marș lung, se apropiară foarte mult de ei. Puțin înainte de a ajunge la munți, valea se îngustă, prefăcîndu-se într-o văgăună strîmtă, care îi conduse pe călători într-o depresiune aflată chiar la poalele munților.
Mare le fu mirarea însă cînd în fundul depresiunii văzură un iezer măricel. Malurile stîncoase ale iezerului erau acoperite ici-colo de diferite plante. În părțile mai puțin povîrnite ale malului, străjuite de stînci nu prea înalte, creșteau mănunchiuri de equisetacee mici, ferigi și trestie. Locul era foarte potrivit pentru campament, căci puteau lăsa aici o parte din lucruri ca să urce mai ușor munții în căutarea pucioasei sau a minereurilor sulfuroase.
După ce poposiră la umbra ferigelor, exploratorii se hotărîră să se scalde în apa liniștită și negricioasă a lacului, care semăna cu o oglindă mare, netedă, prinsă într-o ramă de abanos cu încrustații de smaralde. Papocikin se dezbrăcă cel dintîi și se aruncă cutezător în apă cu capul în jos, dar ieși îndată la suprafață și sări pe mal țipînd:
— Apa frige de parcă ar fi fiartă!
Ceilalți încercară și ei apa — care cu mîna, care cu piciorul — și se încredințară că zoologul avea dreptate.
Gromeko scoase termometrul din buzunar — singurul, dintre instrumentele expediției care le mai rămăsese, deoarece îl avea tot timpul la el. Îl băgă în lac și termometrul arătă 40 °Celsius.
— Ei, nu-i chiar atît de fierbinte! spuse botanistul. 40 °Celsius înseamnă 30° Reaumur, adică temperatura unei băi calde, pe care o poate suporta oricine.
Dar o baie fierbinte nu-i putea răcori într-o zi atît de călduroasă, așa încît exploratorii se mulțumiră să se spele bine, folosind în loc de săpun nămolul alb, fin, așternut într-un strat gros pe fundul lacului. Nămolul era și și mai cald decît apa și le frigea picioarele, care se afundau în el, în schimb făcea clăbuci ca săpunul și-l înlocuia de minune.
— Iată o nouă bogăție nefolosită în această țară a minunilor! spuse Makșeev, dîndu-se de zor cu nămol.
— Așa e, niște oameni întreprinzători ar face aici o afacere strașnică. Acest săpun tămăduitor din măruntaiele pămîntului te scapă de orice boală, începînd cu guturaiul și terminînd cu cancerul — cam așa ar suna reclamele care ar umple coloanele ziarelor și revistelor, glumi Gromeko, veșnic pornit pe ironii de cîte ori era vorba de bogățiile ce ațîțau spiritul întreprinzător al fostului căutător de aur.
— Cînd vorbim de bogățiile Plutoniei, nu trebuie să uităm regnul animal, remarcă Papocikin, care se usca la soare după baie. Eu, unul, aș înființa o societate pe acțiuni pentru exporturi și aș furniza „fosile vii” grădinilor zoologice și muzeelor din toate țările de pe fața Pămîntului. Această societate ar avea un succes nemaipomenit, incomparabil mai mare decît întreprinderile dumneavoastră miniere, fiindcă acolo sus există destul aur, cupru, fier, dar nu există nici un mamut, pleziozaur sau pterodactil viu.
— Îmi pare ciudat acest lac termal, observă Gromeko. Am constatat și mai înainte că apa pîrîului este călduță, dar credeam că asta se datorește arșiței din această vale pustie. Acum e limpede că pîrîul primește căldură din acest lac.
— Ne aflăm fără îndoială la poalele unor vechi vulcani, — explică Kaștanov, — și lacul e alimentat de izvoarele termale din adîncurile vulcanului, unde temperatura este încă foarte mare.
— Trebuie să cercetăm jur împrejur lacul, ca să găsim aceste izvoare, spuse, zoologul.
— Ocupă-te dumneata de asta, împreună cu Mihail Ignatievici, pînă ce va fi gata cina, iar noi mergem să cercetăm vulcanul, propuse Kaștanov.
După ce terminară cu „baia”, Kaștanov și Makșeev ocoliră capătul vestic al lacului, de unde izvora pîrîul, care se strecura printre niște mormane de blocuri negre. Începură să urce dealurile cu desăvîrșire golașe, presărate cu pietriș negru, de la poalele vulcanului. Curînd cercetătorii ajunseră la poalele primului munte mai înalt; pe coasta abruptă a acestuia se vedeau puhoaie de lavă erupte în diferite perioade din craterul aflat în vîrful muntelui și solidificat la suprafață, fie sub forma de valuri rotunjite, fie sub forma de mormane haotice de blocuri.
Examinînd puhoaiele mai vechi, colorate pe alocuri în galben, roșu și alb, Kaștanov explică tovarășului său că aici se găsește ocru, țipirig și pucioasă [34] Țipirig — clorură de amoniu, sub formă de sare albă. Cînd este încălzit, se evaporă. Se găsește în crăpăturile vulcanilor și ale lavei solidificate. Se prepară și pe cale artificială pentru nevoile medicinei și tehnicii. Ocru — colorant mineral, mergînd de la galben pînă la castaniu roșcat, este un hidroxid de fier, amestecat cu argilă și oxid de calciu. (Nota red. ruse)
.
— Iată și pucioasa de care avem atîta nevoie! Dar aici e cam puțină și ar fi greu s-o strîngem. Nădăjduiesc însă să găsim mai multă în crater.
Читать дальше