Vladimir Obrucev - Plutonia

Între timp în gura văii apărură furnicile care dădeau de-a dura celălalt ou. Văzîndu-le, prima pereche de furnici alergă în întîmpinarea lor, și crezînd probabil că ele furaseră prada, încercară să și-o ia; Se încinse o încăierare aprigă: furnicile se sprijineau pe cele patru picioare dinapoi și, ridicînd prima pereche de picioare în aer, căutau să-și înfingă fălcile în grumazul dușmanului, pentru a-l răpune. În toiul luptei, două furnici ajunseră pe malul albiei și se rostogoliră pe costișa abruptă. În cădere, una dintre ele se pomeni deasupra celeilalte. Profitînd de acest prilej, ea aproape că desprinse cu fălcile-i puternice capul vrăjmașei.

Pe urmă, lăsîndu-și victima acolo, alergă să-și ajute tovarășa, care se lupta din răsputeri. Cu forțe unite, ele biruiră ușor dușmanul și rostogoliră oul spre malul albiei.

Exploratorii urmăriră cu mult interes lupta, dar nu se puteau dumeri care pereche de furnici biruise, deoarece nu aveau cum să le deosebească pe unele de altele.

Furnicile biruitoare se opriră pe mal, se sfătuiră, apoi rostogoliră oul în albie.

Încercară să urce oul în cîteva locuri, unde malul opus părea mai scund, dar ghearele lor nu erau destul de puternice ca să se înfingă în coaja tare. Oul luneca mereu și cădea înapoi.

Cînd ajunseră în locul unde era amenajat suișul, furnicile îl zăriră, îl cercetară și se opintiră din nou ca să urce oul, proptindu-l cu trupurile lor.

Pînă la urmă încercarea lor reuși și rostogoliră prada mai departe, pe o cărare care se pierdea în adîncul pădurii. După felul cum procedase această pereche de furnici, exploratorii înțeleseră că a doua pereche ieșise învingătoare.

Acum nu le mai rămînea decît s-o ia pe cărare pe urmele furnicilor. Neștiind însă cît vor avea de mers, se văzură siliți să gătească mai întîi oul luat de la furnici: era prea greu să-l care și nici așa de lesne să-l rostogolească pe poteca din pădure. De aceea făcură repede un foc într-o groapă săpată în nisip, fierseră oul pînă la răscopt, îl tăiară felii, iar din coajă meșteriră cîteva farfurii și o tigaie.

După cină, exploratorii se afundară în pădure pe cărarea bine bătătorită, dar îngustă și anevoioasă. Cam la un metru de la pămînt, ramurile equisetaceelor formau o adevărată rețea, astfel că erau nevoiți să meargă de-a bușilea sau să înainteze îndoiți din șale; pesemne că numai furnicile foloseau această cărare.

După jumătate de ceas, pădurea începu să se rărească; adesea poteca furnicilor se despărțea în două, se încrucișa cu alte poteci și Makșeev trebuia să cerceteze cu băgare de seamă pămîntul, ca să nu scape din vedere dîra lăsată de ou, în vreme ce Kaștanov făcea ridicări topografice cu ochiul liber pentru a putea schița harta ținutului populat de dușmanii lor.

— Ciudat că pînă acum nu am întîlnit nici o furnică în pădure.

— Te pomenești că au anumite ore de odihnă și somn, iar celelalte animale nu se încumetă să se apropie de furnicar.

Dar iată că în fața călătorilor se deschise un luminiș întins. Probabil că pădurea se termină aici și era posibil ca în poiana aceasta să dea de furnicar. Trebuiau de aceea să fie cu ochii în patru. Zoologul și botanistul rămaseră pe loc cu Generalu, iar Kaștanov și Makșeev porniră în cercetare.

Ajunși sub streașina pădurii, se opriră îndărătul copacilor și începură să iscodească cu privirile locul. De la marginea pădurii se întindea o poiană mare sau mai curînd o pîrloagă. Numai pe alocuri se vedeau cîteva cioturi. În mijlocul poienii se înălța o movilă uriașă, țuguiată și teșită în vîrf, înaltă de vreo doisprezece metri și cu un diametru de peste o sută de metri. Ea era construită din trunchiuri de copaci așezate unele peste altele.

Cînd priviră cu binoclul, observară că trunchiurile nu erau așezate la întîmplare, ci după o anumită rînduială, formînd o construcție complicată, deși grosolană. Ici-colo, la înălțimi diferite, se căscau guri de intrare. Nicăieri însă nu se zăreau furnici. Pesemne că insectele dormeau.

Luminișul era împrejmuit din toate părțile de pădure, coline și dune. Se vede că furnicile dormeau aici nestingherite. În partea de apus, pe la poalele dunelor, șerpuia probabil un pîrîiaș, judecînd după fîșia verde de iarbă și tufe ce se deslușeau pe fondul gălbui al nisipului.

După o cercetare atentă a luminișului, Kaștanov și Makșeev se înapoiară la tovarășii lor, ca să se sfătuiască cum să procedeze mai departe.

— N-ar fi greu să atacăm furnicarul în timp ce insectele dorm, — spuse Kaștanov, — dar asta nu cred că ne-ar folosi la ceva s-o facem. Nu știm în ce parte a acestei construcții uriașe au depozitat furnicile lucrurile noastre. Și-apoi ne putem lesne rătăci în labirintul galeriilor.

— Cred că acolo e întuneric beznă, iar noi n-avem nici lumînări, nici lanterne, zise Papocikin.

— Dar am putea să ne facem niște torțe. Am văzut în pădure esențe rășinoase bune pentru așa ceva, propuse Gromeko.

— Dacă am intra cu torțele aprinse, am trezi fără îndoială furnicile și am putea fi atacați. În cazul ăsta n-o să fie prea bine de noi, remarcă Makșeev.

— Da, aici trebuie să fie sute de insecte, dacă nu chiar mii. Oricîte am doborî cu armele și cu cuțitele noastre, pînă la urmă ne-ar mușca și ne-ar înțepa pînă ne-ar omorî.

— Atunci ce-i de făcut? întrebă Kaștanov. La lucrurile noastre nu putem renunța, fiindcă fără ele nu ne putem întoarce.

— N-ar fi mai bine să dăm foc mușuroiului? Furnicile vor face totul ca să-și salveze rezervele, printre care și lucrurile noastre.

— În primul rînd, ele se vor strădui să-și salveze larvele și nimfele, și între timp lucrurile noastre vor arde. Chiar dacă ar reuși să scoată și lucrurile, tot cu forța am fi nevoiți să le smulgem din ghearele lor.

— Dar dacă am încerca să scoatem furnicile cu ajutorul fumului, iar apoi, după ce ar părăsi furnicarul, ne-am duce după lucrurile noastre?

— Planul ăsta e mai bun, atît numai că nici noi n-am putea intra în galeriile pline de fum. Iar cînd fumul s-ar risipi, de bună seamă că și furnicile s-ar înapoia.

— Cum s-ar zice, nu-i nimic de făcut!

— Am o idee, spuse Makșeev. O să mă culc lîngă furnicar, prefăcîndu-mă că sînt mort. Furnicile mă vor duce înăuntru și acolo voi reuși, poate, să aflu unde se găsesc lucrurile noastre, iar în noaptea următoare voi căuta să le scot afară.

— Acest plan e prea riscant, se împotrivi Kaștanov. Furnicile nu te vor căra poate întreg, ci după ce te vor fi făcut bucățele. Dar să admitem că te vor duce înăuntru viu și nevătămat. Te întreb: cum ai să te orientezi pe întuneric și făcînd pe mortul, prin labirintul de galerii, ca apoi să găsești drumul spre ieșire?

— O să iau cu mine un ghem de ață și, desfășurîndu-l treptat, o să găsesc eu drumul, așa cum Tezeu a ieșit din labirint, călăuzindu-se după firul Ariadnei.

— Ar merge, dacă furnicile n-ar observa asta și n-ar distruge firul. Și apoi, ai dumneata ață?

Cum nimeni nu avea un mosor de ață, căzu și acest plan riscant. Ședeau toți abătuți și făceau fel de fel de planuri, la care însă renunțau repede, deoarece erau cu neputință de înfăptuit.

— Iată la ce m-am gîndit, zise într-un tîrziu Kaștanov. Trebuie să otrăvim sau să amețim furnicile cu gaze toxice; pentru ca ele să rămînă amorțite un timp mai îndelungat, iar noi să ne putem căuta lucrurile în furnicar. Am putea folosi clorul, bromul sau bioxidul de sulf. Prin urmare trebuie să găsim mai întîi materialul necesar pentru prepararea unei cantități suficiente de gaze. Putem extrage clor din sare de bucătărie, care se găsește în mare. Brom există probabil în cenușa algelor din această mare, dar e mai greu de extras decît clorul. Lucrul cel mai simplu ar fi să preparăm bioxidul de sulf; singura problemă este să găsim pucioasă, pirită sau alt minereu sulfuros. Cînd am fost în văgăuna pterodactililor, am găsit sulfura de plumb. S-ar putea să existe și aici, în stînci.