Vladimir Obrucev - Plutonia

— Grozave vietăți! exclamă Papocikin.

— Dar cu Generalu ce s-a întîmplat? întrebă Kaștanov. L-or fi ucis, l-or fi dus cu ele viu, pentru ca apoi să-l devoreze, sau cîinele o fi fugit, speriindu-se de hoți?

— În jurul cortului am descoperit multe urme ale lui Generalu, dar în cea mai mare parte ele sînt acoperite de urmele insectelor, ceea ce înseamnă că sînt mai vechi. Nicăieri nu se văd urme de sînge proaspăt și nici bucăți din trupul insectelor sfîșiate de cîine.

Înclin să cred că Generalu a luat-o la sănătoasa cînd a apărut această armată de dușmani cum nu mai văzuse pînă atunci și se ascunde pe undeva prin hățiș. De altfel, trebuie să mai cercetez pămîntul la marginea pădurii.

Spunînd aceste cuvinte, Makșeev începu să examineze din nou urmele; el porni din locul unde în ajun se afla cortul și înainta spre marginea pădurii. Apoi trecu de cîteva ori, înainte și înapoi, de-a lungul lizierei, cercetînd cu băgare de seamă pămîntul. În cele din urmă se opri și-și chemă tovarășii:

— Aici, Generalu a intrat în desiș; dar înainte de asta s-a întîmplat ceva cu el; își tîra picioarele dinapoi.

După ce tăie cu cuțitul său de vînătoare crengile de jos ale equisetaceelor, Makșeev porni de-a bușilea în desiș, fluierînd mereu cîinele și oprindu-se din cînd în cînd în așteptarea răspunsului. În cele din urmă auzi un schelălăit slab și peste puțin timp de sub crengile ce atîrnau pînă la pămînt apăru Generalu; bietul animal era de nerecunoscut. Tot corpul i se umflase, iar partea dinapoi abia și-o tîra.

— Ce-ai pățit, măi cuțulache? zise Makșeev, mîngîind cîinele, care îi lingea mîinile, scheunînd prietenos. Inginerul ieși de-a bușilea din hățișul întunecos, urmat de cîine. Înfățișarea jalnică a animalului îi înduioșă pe toți.

— Să-i fi rupt oare hoții șira spinării? întrebă Papocikin.

— N-aș crede! răspunse Gromeko, în timp ce examina cîinele. Nu, nicidecum, urmă el. Mai curînd l-au rănit cu niște săgeți otrăvite.Pe spate are cîteva răni mici, acoperite de sînge închegat, dar șira spinării e neatinsă.

— Ce tot îndrugi de săgeți? se miră Makșeev. Doar hoții care ne-au prădat n-au fost decît niște insecte.

— Ai dreptate, uitasem! În cazul ăsta, ele au mușcat sau au împuns cîinele cu fălcile ori cu acele lor veninoase.

— Ce facem însă cu Generalu? Îl putem vindeca?

— Cred că da! Dacă veninul ar fi fost mortal, cîinele ar fi murit de mult. Din păcate, farmacia ne-a fost furată o dată cu toate celelalte lucruri. Să încercăm să-i punem comprese reci.

Makșeev luă în brațe cîinele, care scheuna de ți se rupea inima, și îl duse pe țărm. Aci, Gromeko începu să toarne apă pe corpul animalului. La început, cîinele se zbătea ca în gură de șarpe, dar curînd apa rece își făcu efectul și Generalu se potoli. Atunci îl băgară cu partea dinapoi a corpului în apă.

În vreme ce botanistul îl dădăcea pe Generalu, ceilalți scoaseră din desiș bărcile și vîslele, le puseră pe apă și strînseră aici lucrurile pe care le avuseseră cu ei în timpul buclucașei expediții. Apoi doi dintre ei se mai duseră o dată la iezerul dintre stînci, ca să-și sporească rezerva de apă, iar ceilalți fripseră carnea de iguanodon, pentru ca atunci cînd vor porni pe urmele jefuitorilor, să nu-și mai piardă vremea cu gătitul.

Toate pregătirile durară cam vreun ceas. Între timp, umflăturile de pe trupul cîinelui începură să dea înapoi și animalul se ridică pe picioare. Exploratorii hotărîră să-l ia în barcă. Planul lor era următorul: doi dintre ei să plutească de-a lungul țărmului cu bărcile în care-și aveau avutul, iar ceilalți doi să meargă pe urmele jefuitorilor, atîta vreme cît ele vor înainta pe lîngă coastă. Astfel, la nevoie, luntrașii își puteau ajuta tovarășii, iar aceștia îi puteau opri pe navigatori, cînd urmele ar fi dus spre inima ținutului.

Makșeev șl Gromeko porniră pe jos, iar Kaștanov și Papocikin se urcară în bărci, străduindu-se să nu rămînă în urmă, dar nici s-o ia înaintea tovarășilor lor. Din fericire, vremea era liniștită și apa mării scălda țărmul clipocind ușor. Makșeev mergea în frunte, pe urmele jefuitorilor. Din cînd în cînd se oprea, pentru a-i împărtăși botanistului constatările sale. Într-un loc, bunăoară, găsiră urmele multora dintre lucrurile furate, pe care hoții le lăsaseră jos, pentru a se odihni, probabil; în alt loc se vedeau clar urmele plutei. Cînd dădu de ele, Makșeev exclamă:

— Enigma plutei e dezlegată: jefuitorii au dus-o în spinare.

— La ce naiba le-o fi trebuind? întrebă Gromeko.

— Dar cortul, așternutul și celelalte lucruri? Au luat pînă și bucățile de aur și probele de magnetită pe care le-am strîns ieri cu Piotr Ivanovici.

— Nu mă taie capul de loc ce soi de vietăți or mai fi și astea! Ai crede că sînt niște ființe înzestrate cu rațiune. Nu m-ar mira dacă ar face cortul, ar dormi în așternutul nostru și ar mînca din străchinile noastre.

— Toate sînt cu putință în această miraculoasă țară a perioadelor geologice străvechi. Se prea poate ca în Jurasic anumite insecte să fi atins un înalt grad de dezvoltare, devenind un fel de regi ai naturii.

— Dar și în zilele noastre există insecte inteligente, care trăiesc în comunități și se supun anumitor legi, ca de pildă, albinele sau furnicile.

— Stai, mi-ai dat o idee! După părerea mea, avutul ne-a fost furat de furnici.

— De ce nu de albine sau de viespi?

— Dacă ai cunoaște obiceiurile furnicilor de pe fața planetei noastre, ți-ai da seama că există mai multe temeiuri să credem că ele ne-au furat lucrurile. Să nu uităm că furnicile cară în mușuroaiele lor tot ce găsesc, chiar lucruri care nu le trebuie și au o putere uriașă în comparație cu mărimea lor.

— Bine zici, albinele nu sînt atît de puternice și strîng în stupul lor doar miere și ceară, iar viespile nu aduc decît hrană. În plus, și unele și celelalte au aripi, iar jefuitorii nu par să fie înaripații.

— Asta-i și părerea mea, deși nu văd de ce insectele înaripate n-ar putea tîrî pe pămînt lucrurile prea grele.

— Cred că sîntem pe calea cea bună: dintre bănuiți, primele sînt furnicile, apoi viespile și abia la urmă albinele.

— Toate fac parte dintre insectele care mușcă sau înțeapă, injectînd venin în rană. Cred că ele l-au înțepat pe Generalu, cînd acesta a încercat să apere cortul.

— Așa-i! Mușcăturile acestor insecte provoacă umflături și sînt foarte dureroase. Dacă ținem seama de mărimea lor, putem fi siguri că veninul pe care îl injectează în corp pricinuiește și o paralizie temporară. Făcînd fel de fel de presupuneri asupra jefuitorilor, exploratorii merseră vreo două ceasuri și obosiră strașnic, căci picioarele le intrau adînc în nisipul de pe plajă.

— Eu, unul, nu mai pot! spuse în cele din urmă Gromeko, oprindu-se și ștergîndu-și nădușeala care-i șiroia pe față. Azi e mare zăpușeală, și nu se simte nici o boare de vînt.

— În schimb, marea e liniștită și tovarășii noștri nu rămîn în urmă.

— Ce-ar fi să facem schimb cu ei? Pe noi ne dor picioarele, iar pe ei mîinile.

— Întrebarea e dacă vor ști să meargă după urme. Nu strică însă să încercăm.

Makșeev îi strigă pe luntrași, și cînd aceștia acostară, el le arătă urmele insectelor și îi însoți un timp, ca să vadă dacă se pot descurca. Apoi se sui în barcă împreună cu botanistul și începură amîndoi să vîslească.