Vladimir Obrucev - Plutonia

— Iată, deci, de unde vine duhoarea! Pesemne că dihăniile astea nu prea îndrăgesc curățenia.

Între timp, reptila se înălță din nou în văzduh și, zărindu-i pe oameni, începu să se rotească deasupra depresiunii, orăcăind puternic. Scîncetele și șuieratul conteniră pe dată.

— Puii au tăcut!

— Ce bine ar fi dacă am putea lua niște ouă și vreun pui din cuiburi, spuse zoologul.

— Încearcă numai să te cațeri pe acest repeziș și să te încaieri cu părinții lor. O să-ți dea ei atunci ouă și pui!

— Ehei, dar aici e un cîrd întreg! exclamă Kaștanov, arătînd un alt pterodactilus apărut de după un colț al stîncii, în vreme ce alți doi se roteau în văzduh.

— Ce facem, tragem? întrebă Makșeev, dornic să se reabiliteze ca țintaș după nedibăcia de care dăduse dovadă data trecută.

— La ce bun? Am doborît unul, l-am cercetat, ne ajunge, și apoi trebuie să cruțăm cartușele, fu de părere Kaștanov.

— Mai bine să ne luăm tălpășița, pînă n-apucăm să stîrnim toate cuiburile, spuse botanistul, care nu avea poftă să mai rămînă în depresiunea aceasta rău mirositoare.

Deasupra poienii se învîrteau orăcăind cîteva reptile și vînătorii socotiră că e mai înțelept să urmeze sfatul lui Gromeko. Pe cînd se îndreptau spre ieșirea din depresiune, văzură la poalele zidului mormane de oase de diferite mărimi, amestecate cu excremente de pterodactili.

— Am nimerit în groapa de gunoi a acestor reptile! glumi Makșeev..

— Pterodactilii și-au făcut sălașul aici, ca să fie la adăpost. Văgăuna asta e o adevărată cetățuie.

— Probabil că alte reptile le fură ouăle și puii, îi lămuri zoologul. Ați observat, cred, că deși pterodactilul e reptilă, are totuși apucături de pasăre.

— Ai dreptate. Avînd aripi, a putut să trăiască altfel decît strămoșii săi îndepărtați.

— Păcat însă că n-am reușit să vedem cum sînt construite cuiburile lor și cum arată ouăle și puii, mai ales ouăle clocite.

— Cred că pterodactilii nu-și clocesc ouăle ca păsările, — zise Kaștanov, — ci lasă treaba asta în seama soarelui, ca și celelalte reptile.

— Nu-ți face inimă rea, că găsim noi și-n altă parte ouă de iguanodon sau de pleziozaur, încercă Gromeko să-l consoleze pe zoolog.

— Dacă o să fie proaspete, facem o omletă cît toate zilele. Îmi închipui cît de mari sînt ouăle acestor dihănii. Cred că unul singur ar ajunge pentru noi toți! glumi Makșeev.

Exploratorii ieșiră din văgăună și ajunseră în luminișul de la poalele stîncilor; strîngînd pe drum trestii zaharoase, ei se îndreptară spre locul unde zăcea reptila carnivoră răpusă.

Aici era zarvă mare. În văzduh se roteau reptile de diferite mărimi; pe leșurile ceratozaurului și iguanodonului se strînseseră o puzderie de pterodactili. Rupînd bucăți de carne din leșuri, unii le înfulecau pe loc, alții le cărau spre sud, către văgăunile munților, unde își aveau, probabil, cuiburile. Scîncetele, orăcăitul și șuieratul îți luau auzul.

La apropierea oamenilor, întreg stolul care se ospăta aici intră în fierbere. Unele dintre reptile se înălțară în văzduh și începură să se învîrtească deasupra poienii, altele, clătinîndu-se pe picioarele lor scurte și tîrîndu-și aripile pe jumătate desfăcute, fugiră care încotro; acestea din urmă se îmbuibaseră, pesemne, într-atîta, încît nu mai puteau zbura. Papocikin reuși între timp să facă două fotografii.

Reptilele sătule nu atacară pe oamenii care le tulburaseră ospățul, dar umpleau văzduhul cu larma lor, prin care își exprimau probabil nemulțumirea.

După ce luară din ascunziș pulpele de iguanodon, vînătorii porniră prin pădure, urmînd aceeași albie secată. Cînd ajunseră aproape de zănoagă, Gromeko, care mergea în frunte, se opri pe neașteptate și arătă celorlalți urmele unor labe uriașe, adînc întipărite în nisipul umed al albiei.

— Nu e un iguanodon, constată Papocikin. Animalul acesta umblă în patru labe. Iată aici urmele picioarelor dinapoi, cu trei degete, iar aici urmele picioarelor din față, cu cinci degete!

— Laba are și ea altă formă și e mai mare decît a iguanodonului, adăugă Kaștanov.

— Am putea ști după forma labei dacă animalul e carnivor sau ierbivor? întrebă Makșeev.

— Cred că e ierbivor. Degetele nu se termină cu gheare, ci cu un fel de copite, cu care animalul nu poate apuca prada.

— Uite și urma cozii, mai scurtă și mai subțire decît a iguanodonului, observă zoologul, arătînd o dîră șerpuitoare între urmele lăsate de labe.

— În orice caz, animalul e uriaș și se află, probabil, prin preajma lacului nostru, deoarece nu se văd urme care să vină din direcția opusă, spuse Gromeko.

— Atunci, să ținem armele gata pregătite și să înaintăm cu băgare de seamă! îi avertiză Makșeev.

Înaintau încet, pas cu pas, prin albie, privind cu atenție în față. Dar nu se vedea nimic. Numai libelule și gîndaci roiau deasupra equisetaceelor și ferigelor. Străbătură un coridor îngust, mărginit de plante verzi, și ajunseră pînă la stînci. Aici vînătorii se opriră nehotărîți.

După ce spuse în șoaptă tovarășilor săi să-l aștepte acolo, Makșeev străbătu în fugă trecătoarea, apoi făcu celorlalți semn să se apropie. Se adăpostiră cu toții în zănoagă, ascunzîndu-se după copacii ce creșteau la intrare, și avură prilejul să vadă un spectacol interesant.

În luminiș păștea un monstru care, după dimensiunile și aspectul său ciudat, depășea tot ceea ce văzuseră pînă atunci exploratorii noștri în Plutonia — țara giganților dispăruți de pe fața Pămîntului.

Matahala măsura vreo opt metri în lungime și vreo patru în lățime. Picioarele din față erau mult mai scurte decît cele dinapoi. Trupul său masiv, plecat înainte, se termina cu un cap uimitor de mic, ca de șopîrlă. De-a lungul șirei spinării avea două rînduri de lamele, care stăteau țepene și puțin plecate într-o parte, asemenea unor aripioare. Patru perechi de lamele mai mari decît celelalte se ridicau pe trunchi, trei perechi de lamele mai mici, pe gîtu-i gros, iar alte două perechi, pe coadă. Puțin mai subțire și mai scurtă decît aceea a iguanodonului și ceratozaurului, coada acestui animal era înzestrată cu încă trei perechi de țepi lungi, mai jos de lamele. Pielea încrețită a acestui monstru avea din loc în loc niște excrescențe ca niște negi, mai mici și mai dese pe gît și cap, mai rare și mai mari pe restul trupului și pe coadă. Petele și liniile șerpuitoare, de un brun-închis pe fondul verde murdar al pielii, făceau ca animalul să fie și mai monstruos.

Dihania păștea liniștită pe malul lacului, prinzînd smocuri de trestie dulce și de equisetacee mărunte cu gura ei mare; dimensiunile gurii contrastau vădit cu capul mic. Cînd trupul animalului se mișca, lamelele de pe spinare fluturau ca niște aripioare.

— Parcă ar fi aripioarele zeului Amor! zise în șoaptă Makșeev.

— Nimic de zis, e tare frumușel acest amoraș din Jurasic! spuse Gromeko, rîzînd. Nu mi-aș fi închipuit vreodată că există asemenea monștri.

— Înfățișarea sa înfricoșătoare, lamelele, țepii, negii, desenele de pe trupul lui, toate laolaltă slujesc pentru a înspăimînta pe vrăjmașii acestui animal pașnic și, probabil, cu desăvîrșire inofensiv, spuse zoologul, care între timp luase cîteva fotografii. Cum se numește acest amoraș? îl întrebă el pe geolog.