Vladimir Obrucev - Plutonia

Dar vînătorii nu puteau aștepta ca animalul să-și revină din uimire, căci dacă reptila s-ar fi năpustit asupra unuia dintre ei de la înălțimea aceea, l-ar fi putut ucide sau răni grav cu ghearele sau cu dinții. Makșeev ochi repede și trase. Pterodactilul se aruncă într-o parte, dînd puternic din aripi, mai zbură puțin și se așeză pe un colț de stîncă unde începu să clatine capul, aci deschizînd ciocul plin de dinți, aci închizîndu-l.

— Se vede că totuși l-am atins! zise Makșeev, fără a se hotărî să mai tragă o dată, căci animalul era prea departe.

În acea clipă, în poiana unde rămăseseră zoologul și botanistul răsună un strigăt puternic, urmat de o detunătură.

De după fîșia de equisetacee și ferigi care despărțea albia de poalele stîncilor apăru un alt pterodactil, care ducea în gheare ceva negricios. Surprins, Kaștanov crezu ca reptila a răpit pe unul din tovarășii săi și trase la iuțeală. Animalul mai fîlfîi o dată din aripi, scăpă prada și se prăbuși dincolo de copaci.

Geologii alergară într-acolo cit îi țineau picioarele, ca să-și ajute tovarășul căzut de la o înălțime de cîțiva metri. Cum intrară în hățiș, se izbiră nas în nas cu Gromeko și Papocikin, care alergau din direcția opusă.

— Sînteți amîndoi vii, teferi? Care dintre dumneavoastră a căzut acum cîteva clipe din ghearele reptilei?

Tovarășii lor începură să rîdă:

— Reptila mi-a furat mantaua în care învelisem plantele adunate și pe care am lăsat-o în poiană. A luat-o probabil drept un leș, explică botanistul.

— Și eu am tras în ea, dar cred că n-am nimerit-o! adăugă zoologul.

Liniștiți în privința soartei tovarășilor lor, porniră cu toții spre locul unde se zvîrcolea reptila împușcată. La apropierea oamenilor, dihania sări în picioare și alergă în întîmpinarea lor, agitînd o aripă și tîrînd-o pe cealaltă, frîntă pesemne.

Animalul alerga ca o rață, întinzînd gîtul cu capul său uriaș, căscînd gura și orăcăind cu furie. Excrescența cărnoasă de la rădăcina ciocului devenea stacojie. Reptila era de înălțimea unui om și, deși rănită, se putea dovedi un vrăjmaș periculos; de aceea vînătorii o doborîră cu un glonț.

În timp ce Kaștanov și Papocikin examinau pterodactilul, Makșeev și Gromeko se duseră să caute mantaua furată. Ei cercetară poiana pînă la poalele stîncilor, răscoliră desișul, dar nu găsiră nimic.

— Asta-i bună! Unde o fi? bombăni botanistul, ștergîndu-și nădușeala care-i curgea șiroaie pe față. Doar n-o fi înghițit-o.

— Am văzut foarte bine cînd reptila a scăpat-o din gheare, după ce am tras, zise Makșeev.

Între timp, al doilea pterodactil, care pînă atunci stătuse pe un colț de stîncă, se înălță în văzduh, plană deasupra equisetaceelor și, după ce înșfăcă ceva negricios din vîrful acestor plante, zbură mai departe.

— Ei drăcia dracului! exclamă botanistul. E mantaua mea! Noi o căutam pe jos și ea era în copaci!

Makșeev ridică arma și ochi reptila, care zbura pe deasupra lui. Deodată însă mantaua se desfăcu și din ea căzu un snop de plante. Speriată, dihania dădu drumul mantalei, astfel că vînătorul lăsă pușca în jos.

— Se vede treaba că acești pterodactili nu strălucesc prin istețime, de vreme ce înșfacă și lucruri ce nu se pot mînca, spuse Gromeko, îndreptîndu-se spre mantaua căzută în poiană.

— Sau sînt mai isteți decît îți închipui. Poate aveau de gînd să-ți fure mantaua și fînul ca să facă un cuib confortabil pentru puii lor! glumi Makșeev.

— Fîn? Cîtă lipsă de respect pentru colecțiile mele botanice! O să-mi spui, poate, pentru a dovedi cît de istețe sînt reptilele dumitale, că au vrut să-mi fure mantaua ca să-și îmbrace puii.

— Nu, n-am vrut să spun asta! pufni în rîs Makșeev. Afară numai dacă am admite că în Jurasic reptilele zburătoare erau un fel de suverani și se aflau pe o foarte înaltă treaptă de dezvoltare. Dar de ce ai adunat atîtea ierburi de același fel? adăugă el, văzînd că botanistul strînge plantele — un fel de trestii — căzute din manta și împrăștiate în poiană.

— Ia ghicește ce-i asta! răspunse Gromeko, dînd tovarășului său una dintre plante.

— O trestie oarecare, groasă și destul de bățoasă. Numai iguanodonii ar putea mînca așa ceva.

— Ai ghicit, iguanodonii o devorează cu plăcere, dar nici noi nu ne-am da în lături.

— Oare! Să fie bună și pentru supă?

— Pentru supă nu, dar pentru ceai, da. Ia rupe-o!

Makșeev rupse trestia, din care începu să curgă un lichid străveziu.

— Gustă, rogu-te, sucul acestei netrebnice trestii.

Sucul era lipicios și dulce.

— O fi trestie de zahăr?

— Dacă nu o trestie de zahăr asemenea aceleia care crește pe suprafața planetei noastre, în orice caz o altă plantă zaharoasă.

— Cum de ți-ai dat seama că e dulce?

— În gura puiului de iguanodon pe care l-a răpus monstrul acela în poiană, am găsit tulpina unei plante, care era lipicioasă la pipăit. Am făcut cercetări ca să aflu unde crește această plantă și am găsit-o crescînd din abundență de-a lungul unui pîrîiaș; firește, m-am grăbit să-i gust sucul. Întrucît proviziile noastre de zahăr sînt pe terminate, putem înlocui zahărul cu sucul acestei trestii, sau chiar putem fabrica zahăr din ea; vezi, deci, că uneori și fînul meu e bun la ceva!

Întorcîndu-se la pterodactilul ucis, Gromeko anunță și celorlalți tovarăși descoperirea sa, care a prilejuit pățania cu mantaua. Găsiră cu toții că planul său e minunat și hotărîră să strîngă la întoarcere cît mai multă trestie, ca să încerce să extragă zahăr din ea.

Vînătorii își continuară drumul prin trecătoare; pe fundul acesteia curgea un pîrîiaș, mărginit de o fîșie îngustă de equisetacee pitice și de iarbă aspră.

După puțin timp, trecătoarea se transformă într-o adevărată crăpătură, cu fundul acoperit în întregime de apă. Locul era sinistru, întunecos și umed. Vînătorii mergeau unul în spatele altuia, în frunte pășea Makșeev cu arma în mînă, iar ultimul era Kaștanov, care cerceta stîncile cu ciocanul.

Dar iată că în față orizontul se mai lumină și pe alocuri se iviră plante. Crăpătura se lărgi repede, transformîndu-se într-o depresiune destul de mare, împrejmuită de stînci, care în partea de jos erau abrupte, iar mai sus se retrăgeau sub formă de terase, alcătuind un fel de amfiteatru. Fundul depresiunii era acoperit de o iarbă verde, groasă. În mijloc se afla un iezer din care izvora pîrîiașul.

— Ptiu, ce duhoare! exclamă Gromeko, cînd vînătorii se apropiară de lac.

— Într-adevăr, e un miros groaznic, de hoit! întări Makșeev.

— O fi un lac mineral, de pildă, cu izvoare sulfuroase, zise Papocikin, aplecîndu-se deasupra apei ca s-o miroasă.

Vînătorii își rotiră privirile în jur. Atenția le fu atrasă de un șuierat ciudat, care alterna cu un fel de scîncete, amintind sunetul produs cînd freci o sticlă cu un dop. Sunetele veneau de undeva de sus, de pe pereții depresiunii, dar nu se vedea nimic.

În vremea asta, deasupra poienii trecu în zbor dihania mare, întunecată, care se lăsă pe unul din colțurile teraselor. Atunci scîncetele și șuieratul se întețiră.

— Un pterodactilus! exclamă Makșeev.

— Se vede treaba că aici sînt cuiburi de reptile zburătoare, spuse zoologul.